~ SecondHand Club ~

Studenta la medicina veterinara

2010-05-01T15:43:00.002+03:00

În urmă cu 9 luni şi 2 săptămâni...

- Bună Andreea...încântată să te cunosc...pentru următorii 6 ani? Dana, vino şi tu....să facem o fotografie de grup. Ieri eram doar două.
Vom avea amintiri...ştiţi voi: before and after :) (before and…the day after before).
Câte riduri vom avea?
- Eu nu mă mărit. (o tipă din anul 3 e însărcinată [anul 3 e cel mai nasol]).
Aţi văzut orarul. E convenabil. Adică avem 3 ore de anatomie? Cifra asa îmi dă fiori.
O Andreea, 2 Andreea, o Mirela, o Mihaela,….un Alexandru, Oana…iar Andreea…care dintre voi e sef de subgrupă? – număr de telefon. Apel efectuat.
(Cristi, prietenul Danei, la distanţă aproape palpabilă de mine, la rând imens pentru cazare în cămin, către prietena lui): vezi, domnişoară - de azi eşti studentă!
Supremaţie exercitată în fază incipientă: - Eu sunt anul 6. Tu dormi în patul de sus.

Va fi bine…ne vom distra, vom râde…va fi bine. Nu uitaţi halatele! Să fie albe... Cele verzi sunt pentru masteranzi.

În urmă cu 6 luni şi 2 săptămâni…

- Mirosul mă termină. Oasele şi articulaţiile...par de plastic. Muşchii nu îi pot atinge. Cine îmi împrumută o pereche de mănuşi?
Vai, ce multe straturi profunde…de ce te complici, creatură? Mai vreau 6 ca tine…să fie 7 specii în total.

Parţiale, teste, parţiale fără valoare de parţial, stres in sânge…migrene.

Nu văd nimic în microscopul ăsta.
- Mitocondria, la ora 12:00. (“Preparatul cu aspect mizerabil”).
- Domnule professor, veniti putin…asta este? - “Nu. Obiectivul e murdar de rimel”
Desenul tău seamănă cu un punct. Niciun desen nu seamănă cu altul. La examen trebuie să-ţi recunoşti punctul.

Experimente, calcule, erori, erori care trebuie să fie corecte în esenţa lor de eroare pură.
- Distribuţia Boltzman mă va ajuta să-mi plătesc facturile.
- Nu aşa se calculează masa bilei. Veniţi la recuperat!
(curs): Cu cât creşte entalpia, cu atât o luaţi razna.
- [cu…cât…creş-te...en...cu cât creşte ce?...dă-mi puţin să văd ce ai scris tu. Vorbeşte prea repede]
- La curs eu vorbesc si voi vorbiţi peste mine. La examen eu vă ascult şi voi tăceţi.

{ - La ce naiba avem nevoie de economie rurală?
- Sunteţi în UE.
}

În urmă cu 3 luni şi 2 săptămâni...

Pentru mine nu s-a terminat sesiunea.
Nu înţeleg de ce spun ceilalţi că a trecut. Ritmul e acelaşi, poate chiar mai alert. Şi e din ce în ce mai frig. În laboratorul de anatomie, simt că aerul e anume desprins dintr-un curent vechi şi mucegăit. Simt că mă conserv eu. Simt că am nevoie de formol...
[“Lecitina este un tonic natural al sistemului nervos şi vascular”]

În seara asta nu mai ajung la Ligă. Am să păstrez tricoul verde cu sigla facultăţii. Îmi place că e larg.
Nu pot să mai vin. Nu am tramvai la 23:00, când se termină şedinţa.
Nu pot să mai vin. Seminarul de joi noaptea? Nu-mi place Dublin. Muzica aia îmi provoacă urticarie.
Nu pot să mai vin. Mâine avem parţial la bio animală.

Am păstrat tricoul verde.
- Dana şi-a retras dosarul.
- De ce? Avea note mari…
- Nu-i mai place. Bem o ciocolată caldă, la locul nostru de lângă aulă?

Scris cu pixul pe masă, în laboratorul de biochimie, sub clipboard-ul meu:
“Life sucks. And then you die.”

În urmă cu 2 săptămâni...

Când mă gândesc la NU, îmi dau seama că după el nu urmează punct. O listă cu scroll up&down ar deveni kilometrică în inch(i). (Exprimarea abuziv neîncăpătoare între retuşurile gândurilor mele). Şi astfel ar urma dizolvarea, dezamăgirea, depresia, frica, neliniştea, uitarea şi mai ales, RISCUL. Dacă în loc de NU, ar trebui să se iscălească altcineva...înseamnă că eu sunt un analfabet original?

Scriu acum în agenda asta, după numeroase programări, orare, liste…recunosc că am greşit…Am greşit când mi-am ales facultatea asta. Când mi-am dorit-o…Iartă-mă, mamă…iartă-mă, tată…Nu mai sunt puternică. Am rămas ca un vagabond jalnic. Nu mai am iniţiativă. Şi dezamăgesc tot ce e mai drag în jurul meu…

Azi…

Cărţile mă aşteaptă întinse pe masă.
Nu am crezut vreodată că un om poate urî fără să spună. Profesoara de agronomie mă urăşte fără să spună. Mă urăşte pentru că am evitat să învăţ distanţa la care se seamănă porumbul, mă urăşte pentru că ştie că materia ei nu-şi are rostul, dar mai ales…pentru că şi eu ştiu că ea ştie…

Cu cât ştim mai mult, cu atât suntem mai trişti. Iar dacă la final voi uita tot….
Şi o scrisoare are post-scriptum. Eu pierd ultimul cuvânt.

Deserts don't miss the rain

2010-02-08T11:59:00.002+02:00

Privit din exterior, s-ar putea spune că îmi declar un comportament obsesiv faţă de persoanele pe care, le-am memorat într-un flashback blurat, cândva, în timp şi pe care, sacadat, le-am ataşat într-un unghi ascuţit al sufletului meu. Da, am sufletul în colţuri şi aşa reuşesc să mi-l aduc aminte. Se irită, des, la atingeri.

Capitolul 2

2010-01-25T19:22:00.001+02:00

M-am trezit (...) cu o poftă nebună de a scrie, de a inventa cuvinte, de a-mi muşamaliza procese de conştiinţă.
Îmi trădez secundele care nu îmi mai aparţin de ceva vieţi. Oamenii, în jurul meu, îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul, rămân pe loc. Demoralizant. Insistent.
Am învăţat însă că la -24 de grade...durerea e doar caldă şi că nu trebuie să ameţesc din cauza asta.
Am compus şi un cântec la chitară (-: Primul meu. Chitara a fost uitată intenţionat printre degetele mele şi mi-am dat seama că e mult mai uşor să numeri corzi decât pagini memorate la biofizică.
Momentele originale: îţi plac, îţi resuscitezi gândurile cu amintirea lor, se sfârşesc înainte să le ataşezi adjectivul. Şi erau zile în care credeam că le-aş putea imortaliza şi visam la un Canon (citit ‘chenon’) într-un mod cu totul superficial şi naiv. De parcă photoshop-area sau efectul sepia ar reuşi să-mi ascundă lacrimile puerile, mai bine decât aerul rece de afară.
Cred că am iniţiat o nouă formă de existenţă: flori moarte. Pentru asta, le hrănesc cu apă, le curăţ, am grijă de ele...iar ele se usucă în faţa ferestrei, ironizând fin încercările mele ca nişte sângerări coagulate. Le păstrez aşa. Aşa cum păstrez praful pe tot ceea ce îmi energiza atenţia, cândva, demult.
Aş vrea să ştiu că peste ani voi râde îngăduitor şi sincer, ca la un sfârşit fericit de film, în timp ce voi savura o îngheţată de lămâie.

Cu ce se curăţă motorina?

2009-07-17T10:52:00.001+03:00

‘Dacă nu e o pată mare, încearcă cu Axion. Las-o la înmuiat şi acoperă zona pătată cu pastă, mai las-o o zi şi apoi spală. Ar trebui să iasă. Nu freca foarte tare zona că se decolorează.’
Sfaturi de pe forum. Probabil eficiente, în cazul hainelor. Dar ce faci când ţi-ai murdărit cu motorină…propriul câine?!
Să explic: într-una dintre perindările obişnuite pe afară, cu patrupedul mult iubit, acesta, atras de o gaură neagră (la propriu), şi-a introdus căp’şorul ca spuma laptelui sub o ţeavă de gaz metan unsă absolut mirific, cu motorină. Menţionez că acest căţelush al meu e Albă-Ca-Zăpada cu blană pe faţă, şi câteva nuanţe discrete de maroniu pe corp. Sau cel puţin era, înaintea şocului.
Am zburat direct în casă, trăgând după mine ceva mic, păros, şi parţial negru, cu iz puternic de benzină. Eram pregătită să ţin pledoaria de apărare în faţa părinţilor: ‘aşa şi pe dincolo’,’nu poate fi chiar atât de grav, sigur se duce cu ceva…Axion, Cilit Bang - că tot îi face atâta reclamă de simt cum mănânc Cilit Bang pe pâine, la desert, de fiecare dată când comut programele la tv… ’
În casă, nu a avut nimeni răbdare să mă asculte. Tatăl meu deja lustruia la Ness în cadă, încât după vreo 10 minute, aveam conturat clar portretul unui câine cu bibilica cheală, dar fericit că este curat.
Mama râdea de mine: „Măi, măi…ai să-ţi scoţi ’copchiii’ afară la plimbare şi ai să-i aduci unşi cu motorină”. Mda.

‘Cred că singura soluţie e să bagi toată haina în motorină, pentru uniformizarea culorii. Rămâne să te descurci cu mirosul care va persista...’
Alt sfat de pe forum. Bine că e vorba tot despre haine.

Cacalaureat 2009

2009-07-12T08:53:00.006+03:00

*Următorul material poate conţine scene de violenţă, urme de alune, stafide, E125. Îndepărtaţi minorii din faţa monitorului! Ei nu trebuie să afle ce li se pregăteşte.*
…mă rog, mai există şi Plan B: îndoparea cu ceea ce am ingurgitat eu (prosteşte) un an de zile. Imagini, mai jos:

Despre fastuosul/memorabilul/monumentalul examen de bacalaureat de care AM SCĂPAT! (sâc!), nu am foarte multe de spus. Voi face o selecţie de cugetări, având în vedere că ar intra cică în categoria ‘evenimentelor marcante ale vieţii mele’.
În primul rând, dacă cineva ar recunoaşte în momentul de faţă că tot ce şi-a dorit timp de 4 ani de zile liceale, a fost să mă ducă cu zăhărelul despre importanţa (?) acestui examen, i-aş mulţumi pentru curaj şi i-aş flexa un pumn cu glazură de CACA-O în zâmbetul triumfător şi dulceag. Pentru că i-a reuşit! Şi i-a reuşit atât de bine încât ştiam sigur că la sfârşitul acestei tevaturi, voi ajunge să cânt ’Cucurigu’ – unică modalitate de exprimare – îmbrăcată în roz şi cu acadele lipite de haine şi de păr. (pentru ultima parte, vezi Nutty din Happy Tree Friends).
Cu adevărat luna predecesoare examenului a fost o lună de miere: „peisajul era umanizat, tipic eminescian. Scenele de dragoste (?!?! Amor nebun cu matematica) se petreceau departe (aş fi vrut eu – ducă-se pe pustii!), sub crengile înflorite de tei (mişto miros, dar se cam împuţea treaba), în singurătate şi linişte (linişte???? – s-o crezi tu.), în pacea codrului , în lumina blândă a lunii (poate noaptea, când învăţam şi-mi făceau o bucurie, luându-mi curentul.)” *citat din comentariul ‘Luceafărul’ şi sentimentele adiacente*
Da…o lună de miere pe care am trăit-o ca un diabetic rămas fără insulină.
Mi-am dat brusc seama cât de tare ador paradoxul muştelor care, pe lângă miere preferă şi alte ’obiective turistice’ cu aceeaşi textură lipicioasă, dar situate la polul opus al percepţiei umane. Totul în aceeaşi oală (de noapte). Cam asta ar fi definiţia examenului de bac.
O altă figură de stil, izvorâtă acum din focurile creaţiei, mă instigă la compararea bac-ului cu imaginea unui bărbat purtând tanga. Deoarece, în ambele cazuri:
- Unora li se pare normală situaţia; pe mine mă face să mă întreb retoric ‘de ce?’, ‘pentru ce?’, ‘cum e posibilă una ca asta?’, ‘care e scopul?’
- Apariţia unor sentimente precum greatză, stres, nesimţire, indiferentză, se produce în ambele situaţii.
- În ambele cazuri, se acoperă doar anumite ‘părţi’ considerate neimportante şi cu un grad redus de periulozitate, până la proba contrarie.
- Ambele situaţii seamănă cu două buci expuse: ieşite din ideologia comunistă, emancipate de sub imperiul ‘Tetra’ care masca tot, dar scoţând la iveală celulita şi coşurile capitalismului.
- Ambele cazuri sunt incomode, lipsite de confort.
- În ambele cazuri, realitatea crudă se descoperă după 18 ani.
- Şi în final, pentru că nu am suportat şi nu voi suporta nicicând ideea de bac, aşa cum nu am agreat şi nici nu voi agrea vreodată imaginea unui bărbat cu aţă în fund.

Mulţumesc celor care s-au străduit să-mi simplifice problematica, prin sintagme de genul: ‘eee..e simplu bac-ul’, ‘in ultima seară m-am apucat de învăţat.’ Fraţilor, nu oi fi io atât de precoce, dar ce spuneaţi voi e varză murată dată cu Channel. Nu e nevoit nimeni să-mi dea crezare şi dacă aş fi întrebată ce părere am, sigur aş schimba subiectul. Bac-ul e o tâmpenie oribilă, groaznic de stresantă, pe care nu aş vrea să o mai repet vreodată (contrar a ceea ce tânjeşte majoritatea). Din partea mea, să-l scoată de tot! *Scoate-ţi chiloţii ăia din dos, că eşti penibil!* .
Prin urmare, dragi copii inocenţi cu vârste cuprinse între 0 şi 18 ani, neatinşi de febra bac-ului….dacă observaţi pe stradă vreo persoană privindu-vă cu zâmbet de Mona Lisa, nu râdeţi de expresia ei handicapată. Poate a experimentat ceva şi voit sau nu, vă compătimeşte. Poate că a(m) trecut printr-un bac (!) care i-a ştampilat în moacă nişte muşchi faciali crispaţi.
Bucuraţi-vă în schimb de celelalte preocupări. Fiţi liberi şi fericiţi. Evitaţi consumul de sare, zahăr şi grăsimi fiindcă gripa porcină oricum nu o puteţi evita. Ea vă găseşte peste câţiva ani, într-o formă sau alta.

Marilena

2009-04-03T22:11:00.003+03:00

Am fost la film. Românesc. „Marilena”, pe numele lui.
Am dat curs invitaţiei unui posesor de bilet pentru două persoane. Dacă nu aţi văzut pelicula asta, nu v-o recomand. Pentru mine, nu fost decât expresia grotescă a mediocrităţii românilor trecuţi de prima tinereţe. Şi tot ce am înţeles, la final, a fost că Marilena reprezenta idealul feminin, într-o realitate decăzută, că trebuia să râd atunci când mă simţeam scârbită şi că imaginea closetului a apărut de nenumărate ori în film.
Uitasem cum e la cinema. Scaune vechi, scorojite. Din exterior, părea o clădire părăsită, tapetată cu afişe ale ultimelor apariţii, ceea ce accentua starea deplorabilă a situaţiei. Amicul meu mă aştepta. M-am aşezat cuminte lângă el. Sala începea să se aglomereze, mai mult ca de obicei. Un trio de băieţi emancipaţi s-a aşezat în spatele nostru, râzând şi glumind înainte încă de a începe filmul.
S-a stins lumina şi am încercat să fiu atentă la acţiune, din politeţe pentru amicul meu. Citisem recenzia “capodoperei” şi îmi lăsase impresia unui kitsch neinspirat, dar nu am vrut să jignesc intenţia celui care mă invitase. Probabil văzuse în mine un potenţial ce trebuia educat şi culturalizat - în cazul de faţă, prin trei bărbaţi celibatari care efectuau câte o montă, la Marilena, atunci când nu îşi petreceau existenţa pe budă.
Şi în cadrul acesta nocturn şi romantic, amicul meu, pentru care îmi sacrificasem retina, oripilând-o, a început să îşi exercite, neîntrebat, calităţile de Don Juan, faţă de mine!!!
Complimentată, dar neflatată, am simţit cum şi-a întins mâna după umărul meu şi şi-a înfipt degetele în podoaba mea capilară. Şi nimeni nu se atinge de părul meu! E lege!
Docilă, i-am desprins degetele şi l-am îndepărtat, zâmbind tâmp.
În sală, se făcea din ce în ce mai frig. Pe la jumătatea peliculei, plecau oameni în turme. Mă întrebam de ce nu plec şi eu. Era simplu: Berbecul era lângă mine, behăind nişte metafore măgulitoare la urechea mea.
Mă lăsam adesea furată de comentariile celor din spate. Aberau, dar muuult mai bine şi mai constructiv decât amicul meu, chiar dacă o făceau relativ la unghiile netăiate de la picioarele Marilenei.
Într-unul din momentele artistice ale însoţitorului meu, mi-am întors faţa către el, să aud mai clar ce perorează, ştiind că altă distracţie nu urma să mai am în următoarele 2 ore. M-a lăsat paf. Efectiv, PUŢEA! Îi mirosea gura! Groaznic.
Fraze precum: “Îţi imaginezi o seară cu lună… bla, bla…”(stalactite şi stalagmite) tulburau aerul pe care îl respiram, cu un pregnant iz de usturoi. Şi nu, nu reuşeam să-mi imaginez nicio seară cu lună, ci doar nişte şosete murdare pe care le spăla Marilena, în timp ce eu degeram la propriu.
“Îmi plac ochii tăi” – persista cuceritorul.
„Nu ai cum să-i vezi. E întuneric.” – contracaram eu.
„Am văzut strălucirea în ei.”
“Nope. Se reflectă lumina de la ecran, atâta tot.”
Credeam că nu mai rezist când - finally! - “capodopera” a adoptat un legendar sfârşit, având în prim-plan laitmotivul, trofeul, personajul cel mai popular – WC-ul.
Casanova al meu, probabil impresionat până la usturoi de moment, a tras o fugă la cea mai apropiată toaletă. A ieşit uşurat şi zâmbitor:
“Ce ai zice dacă te-aş săruta?”
(*Aş zice să nu faci asta, că îţi pute gura! Şi tocmai ai ieşit dintr-un WC*)
„Aş zice să nu faci asta, că mâine am şcoală. Şi tocmai a venit tramvaiul” - în care m-am urcat direct, ajungând acasă fără să mă uit în urmă.

Morala: Dacă, fără doar şi poate, existenţa voastră e predispusă spre fatalitate sau, pur şi simplu, vă simţiţi constipaţi, mergeţi şi vizionaţi „Marilena”. Nu cred că biletele, subintitulate pompos: “invitaţii”, se găsesc de cumpărat. Trebuie doar să pândiţi voluntarii care oferă fluturaşi gratuiţi prin oraş.
Şi cel mai important, luaţi o periuţă şi o pastă de dinţi cu voi! Ca să faceţi faţă tentaţiei, de orice fel.

Gropi în Calea Lactee

2009-03-17T19:27:00.001+02:00

Ce faci când îţi este o poftă nebună de lapte fierbinte?

Pasul 1. Deschizi frigiderul. Nu ai lapte.
Pasul 2. Te îmbraci şi pleci la alimentară cu senzaţia gustului cald, semi-dulce pe limbă.
Pasul 3. Aştepţi vânzătoarea să se învârtă pentru fiecare client din faţa ta, de cel puţin 5 ori.
Pasul 4. Când ajunge la tine, nu se mai învârte; pur şi simplu te ignoră, găsind altceva mai bun de făcut, precum bârfele din cartier.
Pasul 5. Îţi este şi foame şi sete şi simţi un gol în stomac. Probabil îi transmiţi telepatic resentimentele tale deoarece se întoarce molfăind seminţe şi, la cererea ta, îţi dă cutia cu laptele mult dorit.
Pasul 6. Ajungi acasă şi pui laptele în frigider, pentru câteva momente în care te schimbi în haine comode.
Pasul 7. Trebuie să torni laptele în recipientul specific.
Pasul 8. Deschizi frigiderul, iei cutia cu lapte, cade caşcavalul.
Pasul 9. Cade TOT caşcavalul FĂRĂ ambalaj. Ambalajul rămâne (ce bine!!!!), în frigider.
Pasul 10. Măsori din priviri bucata de caşcaval. 5 cm lungime, 3 cm lăţime. Perfect! Şi aşa e necesar să-i mai diversifici şi căţelului, meniul. Uiţi puţin de prioritatea ta numărul 1 şi pui celălalt produs lactat în castronul animăluţului, care se bucură imediat şi te consideră iniţiatorul ideii de aruncare a caşcavalului din frigider.
Pasul 11. Dacă eşti ipohondru ca şi mine, adică îţi speli mâinile o dată la 10 minute, îţi duci degeţelele cu microbi şi le lustruieşti bine sub jetul de apă rece.
Pasul 12. Ai pierdut deja 20 de minute şi pofta de lapte fierbinte te mistuie.
Pasul 13. Tremurând, iei din nou cutia din frigider şi te chinui să desigilezi capacul. Reuşeşti, dar acesta cade.
Pasul 14. Arunci capacul la gunoi şi fugi rapid la un nou session de lustruire a degetelor. De data asta, mai nervos, dureros aproape.
Pasul 15. Torni laptele în recipient. Şi pe lângă recipient.
Pasul 16. Ştergi masa de bucătărie, furios, obsesiv.
Pasul 17. Laptele prinde forme în imaginaţia ta, ca în desenele animate. Figurinele din lapte clipesc din ochi şi zâmbesc prietenos. Lumea toată e numai lapte şi ţie îţi e poftă…
Pasul 18. Refuzi metodele primitive care încetinesc procesul de încălzire şi introduci cana plină cu lapte în cuptorul cu microunde. 2 minute.
Pasul 19. Se roteşte în interior, sub acţiunea microundelor. Eşti în extaz, 2 secunde.
Pasul 20. Brusc, cuptorul se opreşte. Se ia curentul.
Pasul 21. Îl torni sleit pe gât, că nu mai poţi!
……

Toate acestea au durat aproximativ o oră din existenţa mea.
Şi aşa am avut eu parte de o cană cu lapte ‘fierbinte’. Sau, cum ar spune Cosmoteu’, m-am împiedicat, dormind pe scări.

Portret de familie

2009-03-10T13:48:00.001+02:00

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Dă-mi un vers şi o notă, să mă pierd

2009-03-05T12:40:00.001+02:00

Şi da! S-a întâmplat şi asta... Believe it or not, am fost la concert Coma în Iaşi – 21 februarie. Am aşteptat cu înfrigurare, am avut emoţii. Am urlat, m-am zbânţuit, am făcut febră musculară la gât, mi-am persecutat timpanele urechilor cu riff-uri lungi şi i-am văzut chiloţii lui Călin (chitaristul) care făcea genoflexiuni, lângă mine!!!
Pentru că...da, aşa e, m-am aşezat exact alături de locul în care trupa se relaxa, înainte de începerea recitalului propriu-zis. Încă perplexă, am cerut un autograf pe CD-ul primit la intrarea în club. Deşi coperta e de culoare închisă, iar marker-ul nu prea se mai observă, încântarea mea atinsese cote maxime. Îi hăck-uiam cu privirea, încercând să prind cele mai mici detalii.

În deschidere – o chestie ieşeană. Doi tipi pufăiau în microfon, rap-ăind cu mult oxigen în plămâni şi sânge în vinele moldave. Într-o polemică interminabilă cu societatea şi cu propriile persoane, manifestau o personalitate confuză, o criză a identităţii: 'Bună seara, Iaşi!!!' (Către colegu' care freca discul şi dădea click pe track-ul din winamp) – 'Doi zece...Dă-i mai tare, mai tare!!!' Şi începea off-urile interioare, întrerupte de remarci precum: 'Să aplaudăm formaţia Coma!!!' sau 'Noi suntem...Vă spunem mai târziu cine suntem' sau 'Noi nu avem un gen propriu. Noi cântăm o corcitură.'
Nu ştiam cum ar fi trebuit să reacţionez. În mod normal, aş fi adoptat atitudinea 'râs isteric', dar îmi era milă. Milă de aceşti puşti de 1,60m care îşi ovaţionau cauza, recunoscând că aceasta nu rezona cu atmosfera din jur.
După prestaţia progeniturilor-metis, momentul fermentat în mintea mea s-a materializat: Călin şi-a ales chitara, Dan a apucat microfonul, Sorin şi-a acordat bassul, Răzvan s-a aşezat la baterie, iar dj Hefe şi-a pus căştile pe urechi şi a trecut în spatele pupitrului.
Incinta clubului era destul de mică, de aceea m-am ridicat rapid de la locul meu pentru a nu pierde nici o secundă din cele 2 ore promise de Coma. Atentă mai ales la Călin, pentru care făcusem o pasiune ciudată, eram ca un cal cu o mască de protecţie la ochi, fără să văd în stânga sau în dreapta. Am auzit doar cum un nene mai scund decât mine, mai pletos, cu o cămaşă în carouri roşii şi cu vapori de bere emanaţi prin toţi porii, i-a declarat lui Călin că el e cel mai mare fan Coma. Chitaristul a băgat un 'mdeah, ştim', iar vocalistul a salutat mulţimea. Băje cu cămaşa în carouri nu se lăsa. S-a strecurat în faţa mea, aclamând singur formaţia ca un cimpanzeu agitat. Eu, în schimb, simţeam cum mă înfurii, mă încălzesc şi cum schimb culorile curcubeului pe faţă, de nervi. Deşi orizonturile mele se desfăşurau deasupra căp'şorului său nevinovat, fierbeam să-i dau un bobârnac împreună cu sfatul prietenesc 'Scram puştiule!!!'

Nu ştiu cum se face, dar chiar a dispărut o perioadă, lăsându-mă să privesc spectacolul, liniştită. O perioadă. 1 minut. Un alt nene, mai vânjos, cu un tricou Coma, negru, veritabil, 35 RON fără taxe poştale, la primele acorduri a început salturi gen trambulină şi m-a împins în spatele său. Mi-am menţinut poziţia, ferindu-mă de capul lui de Cerber care se balansa în faţă şi în spate atât de tare, încât prevedeam un cap în gură/frunte/ochi/nas, ca bonus al concertului. Mulţimea entuziasmată se strofoca în jurul meu, cânta, apaluda, sărea cu mâinile suspendate şi semnul rock-ului pe degete. M-am supus sentimentului puternic şi m-am lăsat angrenată.
După 'Stai', 'Mai presus de cuvinte' sau 'Coboară-mă în Rai', au urmat piese precum 'Hectic', '3 Minute', 'In mine şoapta', 'Daddy', 'Un loc să ajung'. Deşi zgomotul îţi tăia respiraţia, iar volumul muzicii depăşea necesitatea sevrajului resimţit, spaţiul restrâns al localului te făcea să auzi lucruri a căror semnificaţie era recomandabil să o ignori. Două tipe discutau: 'Sper să nu se ajungă la bătaie. Nu am chef de vânătăi'. Doi tipi discutau: 'Hai la un pogo'. Eu mi-am dat jos castraveţii de pe pleoape şi am privit speriată. Lângă mine, un rocker dur – după tricoul cu In Flames, după figură – un student fără bani, după înălţime – no comment. M-am uitat în jos la el şi am considerat că e bine să îl anunţ: 'Îmi cer scuze dacă te lovesc cu cotul'. D'oh!!! De parcă ar fi contat asta într-o bătaie generală!!!
În seara aceea eram maternă, protectoare. Nu ştiam dacă urma să iau cu mine suveniruri fizice acasă, dar aveam grijă să nu le ofer şi altora. Speram, totuşi, ca publicul sa fie paşnic. Şi a fost.
Încântarea mea vizuală a fost tulburată pentru ultima oară de cămaşa în carouri şi de posesorul ei, ivit în altă parte a scenei. Pe bună dreptate, cimpanzeu – băje imita perfect solo-urile lui Călin, agitându-şi capul în gol şi imaginându-şi probabil un Fender în braţele sale, pe griful căruia îşi plimba falangele. Dar l-am iertat, eram prea fericită.
După mai multe bis-uri şi finalizări succesive, oboseala membrilor trupei s-a acumulat, iar Coma a încheiat apoteotic cu vocea lui Dan şi bassul lui Sorin, în curgerea lină a piesei 'Cântă-mi povestea'. Ultimele aplauze au fost demenţiale şi au marcat sufletul celor din auditoriu, iar eu am ajuns acasă teleghidată, sub imperiul obsesiei şi al extazului.

Următoarea săptămână a fost invadată în totalitate de muzica semnată Coma. Un exemplu, mai jos:

Coma - 3 Minute

Hi! My name is...

2009-02-08T17:08:00.003+02:00

Nu ştiu pe cine interesează, dar eu am rămas surprinsă să observ câtă modernitate epică insuflă persoana mea non-populară şi totuşi, asamblată prin ‘pluriperspectivism’. (Privitor la ceea ce ne învaţă exigenţa învăţământului românesc, în contextul ‘perfect la toate şi bun la nimic’, când menţionez tehnica perspectivelor multiple, mă gândesc automat, irevocabil şi responsabil la personaje literare, cu ajutorul cărora ne umflăm existenţa şi aşa obeză, noi, patrioţii din clasa a 12-a, profilul real – personaje precum: Vitoria Lipan (later edit: declarată Venus din Milo, în funcţie de numărul mare de caracterizări care, pe lângă două braţe, o premiază cu un baltag, mustaţă şi muşchi de mascul. În concluzie, Superman, fără chiloţi peste ştrampi).
Trec peste alte personaje, ca sa nu deviez prea mult şi ajung la subiectul no.1 al acestui post, botezat Roxana în anii ’90, dar avansat la alte grade şi titluri onorabile, de către compatrioţii săi – eu. Nu vă faceţi griji, ‘eu’ e perfect conştientă că fondul nu s-a schimbat, deşi forma e manipulată de ceilalţi, aşadar, nicio şansă să mă vedeţi vreodată speriată de kryptonite; cel mult de drobul de sare.
Eram mândră nevoie mare când renumita formaţie Police a scos o melodie, elogiindu-mi numele. ‘Roxanne’=Roxana, celebritatea primului fiind impusă de bariere lingvistice, altfel nu s-ar săpa discrepanţa supărătoare, desigur. Cum spuneam, mândră, adulată, ţopăiam pe Roxanne, ca pe o saltea de pat, bâjbâind versurile în engleză pe care nu le înţelegeam. Acum le înţeleg:

"Roxanne, you don't have to put on the red light / Those days are over / You don't have to sell your body to the night / Roxanne, you don't have to wear that dress tonight / Walk the streets for money / You don't care if it's wrong or if it's right"

Dacă nu v-aţi prins, tiza mea, modelul meu, Roxanne, era o prostituată. Ca să accentuez şi mai mult ideea, în repertoriul meu de la 5 ani, supărat pe viaţă din motive socio-filantropice exista şi faimoasa piesă: „I’m a bitch, I’m a lover…”. În naivitatea mea flower-power-iană, persistam în lălăială, fiind apreciată de ceilalţi care mă aplaudau şi zâmbeau tolerant.
Pe parcursul anilor, propriul nume m-a izbit fonic din toate colţurile tramvaielor, trenurilor, magazinelor sau cutiei informative căreia îi spunem ’televizor’.
“Roxana!”
“Da!”
“Nu tu.”
Nu eu. Inconştient, probabil încercam să-mi găsesc propria identitate. De aceea, nu ştiam dacă să mă simt enervată sau să mă bucur atunci când profa de română – mentalitate ’70 – m-a apelat întâi pe numele de Marlen, apoi cu diminutivul nefamiliar „Roxi”. Deşi ambele nume au făcut deliciul audienţei, naşii mei continuă să apară de unde mă aştept mai puţin.
Aşa se face că, într-o zi boemă, în care îmi crăcănam teoretic, câinele lângă copaci, doi studenţi şi-au exprimat dorinţa de a-mi găsi un nume de scenă, fiind inspiraţi de căciula mea trasă peste ochelari şi de laţele câinelui meu.
Discreţi, au pipăit terenul, verificând un viitor succes: “Măi Patrocle” – i s-au adresat drăgăstoşi căţelului. Orgoliul meu nu prea a fost gâdilat. Pentru că citisem “Dumbrava minunată” scrisă de Sadoveanu. Erau două personaje principale. Şi dacă Ness al meu era Patrocle…atunci eu eram…:
„...uite-o şi pe Lizuca. Patrocle şi Lizuca”, mi-a confirmat binevoitor unul dintre studenţi.

God's Pies

2008-10-02T10:45:00.000+03:00

Credinţă, unitate, dragoste

2008-09-29T19:41:00.000+03:00

Nu pot trece peste acest moment care m-a marcat profund, deşi a avut loc cu ceva timp în urmă. O înmormântare. Sora unui coleg de-al meu, şi-a încheiat timpuriu viaţa materială. O explozie a unei sobe, din încăperea în care îşi făcea temele, într-o dimineaţă, i-a cauzat instantaneu şi stupid coma şi, implicit, moartea cerebrală.
O ştiam pe Nicoleta, fiind elevă la acelaşi liceu de care aparţine şi fratele său. Era în clasa a VIII-a, iar cei care o cunoşteau pot să afirme că era un copil în toată puterea cuvântului: deborda de optimism, de puritate şi te molipsea cu veselia sa inocentă. În plus, la începutul anului şcolar, a intrat în clasa noastră, făcându-se remarcată de fiecare dintre noi, datorită schimbării ei fizice inevitabile: era acum o tânără adolescentă. Imperceptibil sau nu, fiecare coleg a zâmbit la această incontestare a trecerii timpului, zâmbet metamorfozat după o singură săptămână, în lacrimi zadarnice.
Peste 25 de preoţi, coroane mortuare care împrejmuiau ca o sufocare, biserica, numele ei pe o cruce de lemn, sub care viaţa îşi pictase în negru limitele absurde – 14 ani, de la naştere. Şi ea – albă, palidă, într-un sicriu claustrat cu flori, iubire şi închinăciunile celor care sărutau icoana de pe piept. Mocnea o durere, paradoxal lipsită de simţiri: mută, surdă, oarbă. Lăcaşul sfânt, micuţ şi intim, nu putea să cuprindă mulţimea care suferea. Copii, bătrâni, colegi, adulţi, rude, cunoştinţe, prieteni şi nu în ultimul rând – părinţii şi cei trei fraţi plângeau încet şi se rugau. Lumânările aprinse se topeau fugitiv în mâini şi totuşi, nimeni nu părea să simtă ceara fierbinte care picura pe degete, pecetluind momentul greu.
Clipa în care sicriul a fost scos din biserică şi coborât în mormânt, a constituit apogeul. Despărţirea definitivă de pământ, resimţită de fiecare spectator al morţii. Şi, doamne, cât a durut conştientizarea finalului…

Nicoleta, copil drag…să te odihneşti în pace…Ai rămas tot un înger, acum însă eşti puţin mai aproape de Dumnezeu…

Ştiu. Exprimarea mea e simplă şi lapidară. Dar nu pot scrie nimic mai mult.
Mi-am propus să întâmpin cu plăcere întrebarea care, în urma cu câteva săptămâni, îmi părea banală şi lipsită de orice gust:
„Ce faci?”
“Trăiesc. Nu-i aşa că e minunat?”

De la Sunet la imagine

2008-09-26T17:41:00.006+03:00

Am să încep în sens invers, leapşa pe care mi-a transmis-o Sunetul-mai-tare.
Aşadar, menţionez că, în ambele situaţii, îmi este foarte greu să aleg doar 5 elemente. Adică…nici dacă aş scrie romane întregi despre cum mă manifest, când mă enervez, de exemplu – tot habar n-aş avea ce anume mă reprezintă.
Dar să încerc:
1. Curioasă
2. Bleagă
3. Ipohondră
4. Chitară
5. Viaţă

….şi doar 5 băieţi/bărbaţi? Când lumea spumegă de frumuseţe masculină…şi aşa cum îmi place mie să spun – există viaţă pe fiecare m2 de pământ, doar cât întorci privirea. Grea alegere, dragă Sunet… Şi totuşi, mă resemnez.
Iată, deci, top 5 reprezentanţi de testosteron care ar dori să mă aibă doar pentru ei (sper că nu te deranjează că am modificat puţin topicul :D )

Locul 5

M-am plictisit repede de melodia propulsoare a celor de la One Republic. Nu-mi inspira nimic. Nici o lacrimă. Până când, undeva în spate…la un contrabas, cânta EL – Brent Kutzle (*). Am început brusc, să plâng de fericire de fiecare dată când vizionam clipul, ignorând solistul care ‘simţea’ piesa, adoptând o mină de lămâie stoarsă şi scremându-se, în prim plan.

Locul 4

Din categoria: “Married with children”. Pentru că e britanic. Pentru că britanicii sunt proşti şi îngâmfaţi, după părerea majorităţii. Pentru că ador britanicii, după părerea mea. Pentru că iubesc Coldplay. Pentru că e Chris Martin (*).

Locul 3

M-a fermecat în filmul sensibil prin excelenţă – August Rush, ajungând un simbol al eleganţei regale, din punctul meu de vedere, în serialul The Tudors (Dinastia Tudorilor). Pe podium urcă – Jonathan Rhys Meyer (*).

Locul 2

Cuvintele nu-şi au rostul. Pentru mai multe informaţii apăsaţi tasta 1. Sau click pe wikipedia – Paolo Nutini (*).

Locul 1

Actor, fotomodel şi mai ales – viitorul meu soţ. Titlul de „bărbat ideal” şi medalia de aur i se acordă prinţului francez, Gaspard Ulliel, (*) cu mesajul: ”te aştept în micul nostru Par(ad)is…Cumpără şi o pâine, când vii.”

Mi-am îndeplinit bine datoria, zice SecondHand. În caz contrar, Sunetul îl va ierta pe SecondHand, cu siguranţă. Leapşa merge către Lu şi Gabrielle Venom…bineînţeles, rândul rămâne deschis.

P.S. Vedetele de mai sus, care sunt marcate cu (*), reprezintă Proprietate Privată :D, adică îmi vor pune inel pe deget, adică aberez. Scuzaţi.
Ups…abia acum văd că i-am marcat pe toţi.

În stil YoYo

2008-09-21T10:42:00.003+03:00

În ultima perioadă, cred că impulsurile mele nervoase sar de la un nod Ranvier la altul (conducere numită ’saltatorie’, conform biologiei de clasa a 11-a). Dar, odată cu acestea, am remarcat şi caracterul săltăreţ al gândurilor mele. Mai pe româneşte: cât e ziulica de lungă, mintea mea zburdă pe câmpii în loc să înfrunte traficul infernal de pe autostradă. Şi pentru că trebuie să-mi susţin afirmaţiile cu niscaiva izvoare scrise, iată ce mi s-a întâmplat, în mod succesiv :
1.Prima greşeală:
Am pătruns într-o librărie, cu intenţia cinstită de a-mi achiziţiona cărţi, caiete etcetera. După mine, s-au ivit două persoane mature. Mi-am aşteptat rândul, apoi am comandat….iar în ultimul minut..:”Daţi-mi şi un pix, vă rog. Pot să îl încerc?” I-am scos capacul şi am scrijelit o operă rupestră pe un carton alb. “Mulţumesc, îl iau pe acesta, scrie subţire.”…Pauză câteva secunde. Alte persoane pătrunseseră în librărie. “Dar nu are şi capac?” întreb, indignată că nu mi-a înapoiat căpăcelul pixului. Ce naiba? Vroia să mi se usuce pasta, înainte chiar de a fi apucat să scriu cu el? Inadmisibil! Deveneam irascibilă. Vânzătoarea căuta. În spatele meu se formase o splendidă coadă. “Dar nu este acesta, din mâna dumneavoastră?” îmi spune. Abia în acel moment, simţul tactil mi s-a declanşat, atrăgându-mi atenţia. Mă uit la degetele mele care ţineau strâns, inervate fiind, capacul mult căutat. Zâmbesc tâmp, scurt: “Hă, îhî, hă….da, acesta e.” Cu un mulţumesc şi un bună ziua printre dinţi, m-am strecurat până afară. Am ajuns acasă şi m-am băgat sub pat…Wrong! Mai aveam ceva tâmpenii, în plan.

2.A doua greşeală. Conversaţie cu o colegă:
- “Ce ore avem luni? A da, 2 de mate, 2 de fizică, franceză, english şi bio…nu?
- „Da. Cea mai lungă zi.”
- „Bine că mi-am amintit. Trebuie să-mi iau orarul pe luni…nu-l am.”
- “Dar tocmai l-ai spus.”

Cu acelaşi râs sec, de rigoare.

3.Ultima (?) greşeală:
Sun o colegă la ora 13:00. Îmi răspunde o voce groasă de bărbat: “Alo!”
„Bună seara.” Şi m-am blocat, furnizând nişte bâlbe artistice: „Ăăăă…Bună ziua, adică” *Mintea mea frământa, îşi lua iar zborul spre ţările calde. Bravo Roxana! Americanca lu’ mama. Saluţi oamenii cu ‘bună seara’, în mijlocul zilei!*
„Da, spuneţi”- interlocutorul meu era tolerant. Mai aveam o şansă şi am decis să încerc, deşi ştiam că mobilul colegei mele, era unul personal, cu întrebuinţare individuală.
“Cu Raluca, vă rog..”
“Da, spuneţi, cu ce vă pot ajuta?”
Al doilea blocaj. EL era de fapt…o EA?! Vocea ’suavă’ de la celălalt capăt al firului nu mă convingea. Am insistat.
„Cu Raluca, vă rog.”
“Aţi greşit.”
Am închis telefonul, mulţumită că greşisem numărul. Lumea, în jurul meu, se echilibra. Apoi am realizat că aveam 2 numere de telefon de la acea colegă. Unul nu mai era, aparent, valabil…telefonul îi fusese furat cu ceva timp în urmă.
După o reflectare logică, am sunat-o, de data aceasta, pe numărul corect.
“Bună Raluca! Mai ţii minte că ţi s-a furat un telefon? Ghici ce! Am găsit hoţul. Nimeni altul decât Domnul Raluca!”

Şi când mă gândesc că toate acestea au avut loc, abia după prima săptămână de şcoală…

Ştiu ce ai făcut astă-vară...

2008-09-09T14:27:00.041+03:00

A plouat azi-noapte în Iaşi. Prima ploaie din luna septembrie. Dar nu şi prima ploaie de toamnă. Prea intensă, răcoritoare...exact ca o redescoperire care te înviorează, în plin iulie. Şi asta mi-a amintit....

Cum vacanţa a început cu multe vişine & cireşe. Le-am pozat, le-am folosit pe post de accesorii şi ne-am linciurit atât de mult la ele, încât...

...încât ni s-a acrit. Mda.

Am respirat parfumul fânului din livada bunicilor
Şi am citit istoria francezilor, în hamac, într-un sat, numit Dochia. Ne-am jucat de-a paparazzi cu o libelulă narcisistă, imortalizând-o în zeci de fotografii.

Am adoptat-o, ca animal de casă şi i-am pus numele ’Fetiţa’.

Am vopsit casa. De fapt am avut intenţia, dar tata ne-a luat-o înainte. Mai jos, o ipostază a materializării multifuncţionalităţii tatălui meu. Mereu în trend, cu un capot lejer de tanti Lili, reuşeşte să intre în rolul discret de angajat al SRI-ului, purtând o mască revoluţionară din pânză albă, pentru a nu-şi trăda intenţiile. Ne-a fentat, vopsind doar el cerdacul casei.
P.S. Şapca portocalie e un ’must-have’ al sezonului. Nu se găseşte la Meli Melo, nici pe eastbay.com. Doar la licitaţie.

Ne-am demonstrat calităţile, la grădinărit, fugărind păianjenii de plante cu o foarfecă (sau poate cu atitudinea săcsî pe care o emanam).

Am admirat oraşul Piatra Neamţ din telegondolă. Menţionez că mă aflam cu vară-mea, cu văru-meu de 12 ani (zis şi ’chestiuţă’ sau ‘Horse Dick’ – poreclă pe care o prefera, neştiindu-i semnificaţia) şi cu Lu. Chestiuţă urla că se prăbuşeşte telegondola, vară-mea şi Lu urlau la Chestiuţă. Eu încercam să-l potolesc pe Chestiuţă. Chestiuţă se supăra că „de ce urlu la el”. Cum spuneam…am admirat în linişte, oraşul Piatra Neamţ.

Am ajuns până în vârf. (Recunosc, vară-mea are drept de autor asupra ideii.)

Încercând să imităm apusul, am ieşit cam obscure.

‘Cotcodac’ sau ‘Nu încercaţi aşa ceva acasă’. Cablul de pe fundal, e cu rol de prezentare. În realitate, nici nu ne-am spânzurat, nici nu ne-am electrocutat. Doar efecte speciale…

Ne-am apropiat de natură prin plimbări…

…sau jucând Scrabble…He, he…aici vă băteam. Apoi am primit la propriu o palmă de la Lu care vroia să alunge un ţânţar de pe faţa mea (de aici şi comuniunea cu natura). Să ştii Lu că apreciez dorinţa ta de a mă proteja, dar prefer Autan.

Fotografia de mai jos poate fi privită concret, aşa cum e postată sau privită la 180 de grade, demonstrând teoria conform căreia niciodată nu ştii dacă cei din jur sunt cu posteriorul în sus ori tu eşti cel vinovat deoarece te-ai trezit cu faţa la cearşaf. Aici, cu sens de “faţă nashpa”. Zâmbet uşor forţat, privire care obliga fotograful să pozeze mai repede...Pe fundal, o manea. De dragul artei.

Şi acum top of the tops...Best picture ever...Personajele frapante ale cotidianului..Mult de povestit. Prea multă istorie în acest desen care întrece opera lui Picasso. Detaliile contează. Prietenii ştiu de ce. Mai sus, în imagine – recenzie la fabula ’Câinele şi căţelul’ sau cum îl ajutam pe Chestiuţă la teme. Să ia exemplu de la verişoarele mai mari!

Una peste alta, când stai degeaba, lucrurile devin geniale şi spontaneitatea face parte din plictiseală. În curând, îmi va fi dor să mă plictisesc. Anyway, I’m really gonna miss you guys...Hope to meet you again, soon.

Chicki, Chicki, Săndel

2008-08-28T10:34:00.002+03:00

Voi recunoaşteţi….Eu doar vă susţin.
Mă alătur cauzei de combatere a poluării fonice!

Internet prin WC

2008-08-26T20:31:00.001+03:00

...şi nu mă refer la Internetul prin Wireless Connection. Uneori lucrurile devin chestiuni practice care se iau ca atare. De exemplu poţi să te resemnezi cu faptul că Piatra Neamţ este un oraş mic, destul de cochet, cu bmw-uri pe post de taxiuri şi încărcat cu oameni care folosesc des (enervant de des) apelativul ‘tu’ într-o conversaţie obişnuită.
Pe de altă parte, ’eu’ – fire calmă şi responsabilă, mă ridic brusc la un înalt grad de adrenalină atunci când sunt nevoită să-mi rezolv ’problemele’. Independentă de virtualitate, apelez însă la informaţiile captate în mod virtual, împinsă de curentul comunicării moderne, pe care îl trăiesc şi aprob. Prin urmare, pot ‘exista’ şi fără net, atâta timp cât nu este vorba despre ceva important. În sens opus, din mijlocul naturii vitregite de google, sunt obligată să caut cea mai apropiată cale spre cotidian. Pentru că: ’When you gotta go, you gotta go’ ca să fac într-un fel legătura cu titlul. O astfel de cale ar fi Internet Cafe-ul, atât de popular prin 2000 şi atât de rar răspândit cu 8 ani mai târziu, mai ales când oamenii au destui bani ca să-şi permită să fie ’idle’ de 52 de ore, la ei acasă.
Buuun. Am descris oraşul lângă care am petrecut vacanţa, m-am descris pe mine. Aşadar unde e link-ul? Încep să mă simt ca în filmul „Babel”, fără Brad Pitt alături, ceea ce ar face aparent, ca enigma să fie greu de elucidat. Reformulez întrebarea, pe şleau: Dacă oraşul e mic, iar eu mă enervez repede, de ce naiba nu găsesc niciun Internet Cafe în tot oraşul, care să mulţumească cele două ipoteze menţionate anterior? (să se observe nevoia aproape fiziologică de net, starea de toaletă, în care mă aflam).
Însoţită de vară-mea şi copleşită de arşiţă, am dat într-un final, de Fata Morgana care s-a dovedit a fi un Făt-Morgana. ’Nenea’ – responsabil cu monitorizarea timpului relativ la Internet – mi-am dat seama – prezenta semne de ipohondrie, la doar cei 20 şi ceva de ani ai săi. M-a înştiinţat de la bun început că ‘da, e deschis dar colegul lui nu este si el trebuie să facă totul’. Avea dreptate. Singur cu o mătură, în loc de calul său murg şi cu Cillit Bang în cealaltă mână, Făt-Morgana ştergea pupitrele, mătura, freca şi pulveriza continuu. Deşi era pustiu, m-am aşezat cu vară-mea într-o zonă mai retrasă, lângă o uşă. Îmi verificam corespondenţa când Mister Muscle mi-a ridicat tastatura ca să cureţe praful, apoi a reînceput cu măturatul. Şi cred că această activitate era la categoria favorite, deoarece o executa din 5 în 5 minute, atunci când nu ieşea afară pentru a fuma sau când nu ‘mixa’ la computerul său. Pentru că Făt-Curat avea şi el un vis: să ajungă DiJei. Şi cum altfel să se afirme dacă nu dând la maxim o muzică de genul “poc, poc, pr ,pr ,bum, poc, poc, pr, pr, beng, beng”. Nu-mi venea să cred când am auzit în playlist şi o piesă marca Nightwish. Gândeam că am halucinaţii de la atâta clor inhalat. Reacţia lu’ Făt a fost un “ăăăăăăîîîîîîî” lung şi tare, iar delectarea mea auditivă a durat doar câteva secunde. Avea gusturi foarte diferite Făt-DîJei-Curat al nostru. De exemplu, în acest „grajd” al lui am ascultat fracţiuni de secundă din opere de Mozart şi bineînţeles aproape 2 ore de Paraziţii. Tocmai în momentul cel mai intens, în care unul dintre membrii trupei îşi reorienta ’irefutabil’ organele genitale spre o ‘zonă neexplorată’, 2 copilaşi de vreo 6-7 ani , sprinteni, au îmbogăţit clientela parazitului-curat. Urechile lor inocente nu păreau să fie incomodate de înjurăturile exuberante prin care Mister Musculo îşi vărsa of-ul, probabil pe colegul care îl părăsise la nevoie. Puştii păreau obişnuiţi şi o bănuială îmi spune că erau clienţi fideli ai localului. De aceea, când se plictisea, responsabilul, spiona pe la spate corespondenţa mea, sub pretextul că mai aranjează şi şterge scaunele deranjate de atâţia muşterii murdari. Într-un târziu, unul dintre puşti a ţâşnit după uşa lângă care mă aşezasem cu vară-mea, dându-ne a înţelege că din toată încăperea aceea noi preferaserăm locul de onoare. Stăteam lângă WC. După 5 minute puştiul a ieşit fericit şi şi-a luat tălpăşiţa împreună cu amica lui. Paralel, Făt-Curat fumega. Era agitat. Se întâmpla ceva. Deodată îl văd că se înarmează cu mănuşi menajere şi cu mopul şi intră direct în toaletă. Cred că un sfert de oră nu i-a ajuns să-şi descarce furia. Curăţa, freca, deschidea uşa: “unii lasă numai mizerii în urma lor” – ne informa el, iritat – închidea uşa şi o lua de la capăt. La cât a spălat omul ăsta buda, după 5 minute de uşurare a unui copilaş, îmi trezea spaime. Cine ştie ce monstru zăcea în băieţelul de 6 ani…iar eu şi vară-mea fusesem despărţite printr-o simplă uşă, de dezlănţuirea sa.

Cu puţin noroc, ni s-a terminat şi timpul nostru plătit. Am plecat de acolo cu dorinţa vie de a respira aer curat, lipsit de vapori de detergenţi. Şi amândouă am făcut un pact: Să nu mai apelăm niciodată la Internetul lu’ W(ecinul) C(ostică).

Gone (Going)

2008-08-25T13:31:00.000+03:00

Înapoi. Înapoi din livada bunicilor, înapoi din hamacul aflat între meri, înapoi din liniştea transversală de care mă molipsisem. Înapoi din vacanţă. Înapoi spre realitate. O cheie, undeva pe aproape, îşi răsuceşte zgomotul lângă timpanul meu şi mi-e greu să accept că a venit momentul să încui colivia de litere şi cifre, în care voi coexista alături de cărţi şi de caiete, un an întreg. Poate unul dintre cei mai decisivi ani.
Şi acum, uimirea: În ce mod este programat neocortexul meu afectiv astfel încât să simt ’dor’ pentru ceea ce nu s-a sfârşit încă, fizic? Ultimele zile de vară, ştiu şi totuşi acestea reprezintă azi cele 3 luni, sub forma unui slideshow, a unui fundal blurat, dezorganizat prin mişcare şi cursivitate. Circular este atât trecutul, cât şi viitorul. Dacă se intersectează aceste sfere ale timpului, poţi spune că trăieşti şi eşti prezent. În caz contrar, te sincronizezi doar cu ideea de a reîntregi visul în care te afli. Mâine te vei trezi cu speranţa că nu ai nimerit din nou dimensiunea ‘colibrică’ şi concentrică a aceleiaşi spirale halucinante. Tehnologia de tip „vis`n`vis”, morală şi senzorială până la un punct, este o primă etapă de autoobservaţie şi poate chiar de autoconservare, prin care trec.
Deci să ciripească privighetorile ca să pecetluiască filozofia mea de duzină.

În numărul următor, fotografii şi memorii.

Going fishing.

2008-07-11T21:08:00.003+03:00

Îmi făceam azi un bilanţ. Plănuisem ca vara asta să o petrec într-o nebunie dulce, perfectă. Să fac lucruri poate nu inedite, dar noi. De exemplu, după decepţia de a nu îi fi văzut live pe Muse, doream neapărat B’estfest - un ‘must have’ al sezonului. Nu l-am avut. Nici acum, în acest al doilea an în care s-a organizat. Nici live, nici pe tv, având în vedere că mă aflam la bunici, unde postul care se lăuda cu transmiterea festivalului, nu îşi face loc printre frecvenţe. Nu pot spune că am rămas cu buza umflată. De fapt nu am rămas cu nimic. Poate doar cu o senzaţie gen ‘straight face’, relativ la ideea că nu sunt ’indie’ sau ’alternativă’ aşa cum mă consideram până acum, ceea ce e ciudat. Ca şi cum aş căuta o nouă identitate fără să o găsesc (*cu riscul de a medita la nemurirea sufletului*).
Despre Metallica…mai bine tac. M-am familiarizat cu pierderea lor încă de la epuizarea biletelor, din mai, deşi nici pe ei nu i-am avut vreodată (*chiar sună pretty odd exprimarea*). Artmania – ce să spun? Pentru Sibiu - thumbs up! Ca de obicei. Dar chiar îmi pare rău după Leaves’ Eyes. Dar dacă sonorizarea va fi la fel ca şi la B’estfest, precum am auzit, aş prefera să ascult pe youtube, vocea cristalină a lui Liv. (*vorbesc/scriu de parcă m-aş duce să o ascult, într-adevăr, în concert*).
Şi ca de fiecare dată îmi repet – ‘poate la anu’’. Sau cine ştie? Voi avea vreodată şansa să îi urmăresc în faţa scenei, în ţara lor de baştină.
But enough with all this sadness! Precum am scris la început, e vară (*am spus ceva inteligent rău*). Şi e timpul să mă laud şi eu cu ce am făcut: am ascultat muzică bună, nouă (*he he, ce tare sunt eu. Don’t let me get me!!!*), am urmărit filme cu jumate de pleoapă lăsată (*adorm mereu înainte de a începe acţiunea, iar dacă se întâmplă contrariul, mă plictisesc repede*), am stat, am mai citit, am stat, m-am plimbat (*prin cameră*), iar m-am plimbat, am stat, m-am plimbat din nou, am fost pe la şcoală la pregătirea de mate (*profei îi era dor de noi toţi*), teme la mate (*nouă nu ne era dor de ea*), am renunţat la plimbare, am stat. Deci da – am o viaţă activă, plină de evenimente memorabile.
Ok, probabil fraza ’e timpul să mă laud şi eu cu ce am făcut’ nu e chiar potrivită. Mai bine să consemnez aici ceea ce vreau să fac, fără a mă lăuda, de data asta: Vreau din nou la bunici, la aer proaspăt, să plec prin munţi cu chitara în spate, să exersez cele mai recente cântece pe care le-am ales pentru a le învăţa, să ascult linişte şi să trăiesc cu optimism, aşa cum merită viaţa pe care o am. (*trebuie să strig chestia asta, în gura mare. Şi nu "la anu’ ". Chiar acum.*)

Cântă-mi povestea

2008-07-07T22:46:00.004+03:00

Formaţia Coma îşi lansează pe Internet albumul unplugged. Îl recomand. ^^

Metalhead.ro

La frizeria lu’ Mitică

2008-07-06T13:55:00.004+03:00

Old people. Sau pe româneşte: băbuţe and moşuleţi. Îi ador. Sunt minunaţi când îi văd prin parcuri, ţinându-se de mână şi savurând dragostea chiar şi la vârsta a treia. Ca într-un basm nevinovat, fără discuţie. Prin urmare, totul e perfect până când realizezi că moşuleţul e de fapt Merlin (varianta very bad boy), iar băbuţa este doar un costum de Halloween purtat de Cruela Devil. Da, dragi copii, realitatea e de multe ori, crudă. Referitor la persoanele în etate, pot constata “cruzimea” acesteia, în două cazuri:

1. Cartierul în care am văzut lumina zilei şi în care trăiesc, este unul al extremelor. Foarte mulţi studenţi, gălăgie, fotbal pe tvr1, dat la maxim în cămine etc. etc., dar şi foarte mulţi bătrâni, linişte de mormânt, nu rock dat tare “că sună vecinu’”(nu la uşă, direct – poliţie). Am trecut peste suferinţa de a nu avea cu cine mă juca. Mi-am luat câine. Şi am început jocul. De fiecare dată când ies la plimbare cu animăluţul, mă simt mai ceva ca Tom Cruise în Mission Impossible. Uşor, pâş pâş, să nu iasă la balcon (mai ales vara)...Deodată, o sclipire de lentilă de ochelari mă anunţă că am dat greş. Moş Costache iese: „Pleacă de acolo cu animalul ăla, ia-l de acolo, nu, nu, nu-l lăsa la copacul ăla…pleacă, nuuuuu, copacul!!!!!!”. Dramă. Simţindu-se jignit, Ness al meu îi lasă o “carte de vizită” mai consistentă şi mai murdară, după care ne îndepărtăm de locul cu pricina. Fără să vreau observ că ‘nea a trişat testul oftalmologului: mă urmăreşte cu privirea pe o rază de 300 de metri, la cei 80 de ani ai săi. În final, ajungem în spatele blocului, unde simt eu că l-am fentat pe lunetistul meu, pentru că nu mă mai poate supraveghea. Doar nu ar intra niciodată peste teritoriul lu’ tanti Floarea care n-are ce face toată ziua decât să mă pândească pe mine, la plimbare cu câine-miu!
Aa şi apropos, tanti Floarea…când vei mai dori să te strofoci la mine şi să-mi adresezi injurii…eşti liberă să deschizi fereastra. Altfel nu văd sensul.

2. Forţat de împrejurări profesionale, tatăl meu nu are timp liber decât duminica. Iar duminica, hier-stilistele au programări. Aşadar, tata a renunţat să-şi lase “pletele” pe mâinile lor programate şi a pornit împreună cu mine, într-o căutare de frizerie. Mă bucuram în sinea mea că îşi doreşte o schimbare de ambient, unde să se tundă. Deşi vroia doar o scurtare a părului, deja îmi jubila gândul că peste câteva minute urma să păşesc într-un salon ultra modern. Şi totuşi nu am căutat mult. De fapt doar am trecut strada deoarece, un semn ne indica: La frizeria lu’ Mitică. Mai jos, cu litere aurii pe un fundal roşu, mai rămăseseră doar următoarele:”Executăm Unsori Moderne şi Clasice”. Mă rog, suna promiţător. Am sunat la interfon şi am intrat într-un bloc. “Nu e totul pierdut – gândeam – şi stomatologul meu are cabinetul într-un bloc şi recunosc, e unul in feşiăn”. Sunăm la uşă. Pauză. După vreo 2 minute, un nenică de vreo 85 de ani deschide. “Se poate un tuns la dumneavoastră?”. Nenică răspunde afirmativ, dar eu tot nu-l zăream pe frizer. Din instinct, împreună cu tata, m-am lăsat condusă într-o încăpere ciudată. M-am aşezat pe unul din scaunele “pentru aşteptare” care erau toate din lemn, pe stil vechi. Puţin mai încolo – o vitrină plină cu bucăţi de pânză şi sticle cu spirt. Tata se pregăteşte pentru tuns, iar nenică al meu ia o foarfecă în mână. Nu-mi venea să cred. În următoarele 40 de minute (atât a durat operaţiunea), mă simţeam ca în al doilea Război Mondial. Un radio vechi scrâşnea pe Europa FM într-un colţ, iar nenică tundea, păşea cu greutate în jurul lui tata, tundea iar, tundea mai ales la spate, întâi cu foarfeca, apoi cu un briceag, apoi cu aparatul de ras.
„Cărare pe o parte?”. “Nu.” Şi nenică îi piaptănă bretonul,(acum excesiv de lung faţă de restul părului), pe o parte, tatălui meu.
Întotdeauna am evitat să râd de cei mai în vârstă şi tot din respect, nu am vrut nicicând să-i subestimez. Dar de data asta paharul se umpluse: Am râs cu hohote, văzând frizura „emo” a lui father. Mai târziu, mi-a mărturisit că se simţise ca Hitler. Moşuleţul ne-a asigurat că a făcut asta pentru a putea scurta bretonul. Aşa că am aşteptat. Dar cred că uitase să realizeze ceea ce vroia. Făcea ce făcea şi iar îl tundea pe tata la spate, îl mai curăţa apoi cu pămătuful, iar îl tundea la spate, îl dădea cu spirt şi iar îl tundea la spate. I-am făcut tatei semnul de Time Out. „Cred că ajunge cât m-aţi tuns la spate. Mai scurtaţi-mi din breton.” – “Da, imediat, dar aveţi aici un gol şi trebuie să ajung la acelaşi nivel …” – „Ba nu! E bine. Şi aşa e scurt.” Nenică a renunţat şi a executat imediat dorinţa tatălui meu.
Când credeam că s-a sfârşit, îl văd pe moş că îl stropeşte pe tata cu un pulverizator. Apoi îl piaptănă iar cu sârg, ia o pânză din vitrină şi încearcă să îl şteargă pe cap. (N-am înţeles nici acum mişcarea). Ia din nou, din sertar, maşina de tuns… şi reîncepe. Unde? Bineînţeles – la spate! Şi iar tunde omul, de parcă îi crescuse o lână, tatălui meu, pe ceafă, într-un interval de 10 minute.
Tot plimbându-se în jurul scaunului pe care şedea clientul, moşulică îl “împrospăta” mereu cu esenţe proprii; deşi nu zgomotoase, destul de „parfumate” conform spuselor tatălui meu.
Povestea noastră s-a terminat cu întrebarea mândră: “Dar n-aţi mai fost pe aici, nu?”.
Tata: „Nu.”
Eu (în gând): „nici nu vom mai veni.”
Tata: “Cât face?”
Moşu’: “Cât vă lasă mâna.”
Tata: “Cum, dar n-aveţi un tarif?”
Moşu’ (hotărât): 120.

Moaa. Cât???? Sincer nu era cine ştie ce tunsoare, astfel încât să merite preţul.
În orice caz, tata a fost mulţumit că a găsit pe cineva să-l tundă. Mai ales la spate.

I'm "the noob"

2008-06-19T20:02:00.004+03:00

Un post drăgutz despre viaţa studenţilor în campusul ieşean, numit Tudor.

(Se observă că încep să mă documentez serios, având în vedere că mai am doar un singur an de liceu.)

Viaţa în Tudor

"Am avut in seara asta o discutie cu un prieten pe tema “Viata de Tudor e un cacat!”. Si foarte revoltat , mi-a prezentat baiatu` argumente care sa`i justifice oful.
Eu insa cred ca fiecare loc pe lumea asta are partile lui bune si partile lui mai putin bune.Am avut nesansa sa fiu student in Tudor… asta e… invat sa traiesc cu asta. Spun “nesansa” pentru ca asa e. Prea mare ciobaneala … oricat de elevat ar incerca cineva sa para …ca nah … e student … la foarte putini le iese.
Pentru mine viata de Tudor inseamna nerabdarea aia cu care plec de acasa ca sa ma pot da jos din tramvai “in fatza la 17″ si sa`mi continui drumul cu geanta plina cu mancare ce`mi rupe spatele.Viata in Tudor inseamna agitatie non-stop…chiar si dimineata la ora 4 se gaseste cineva care sa tulbure linistea studentilor din camine…de parca ar dormi cineva.Viata in Tudor inseamna iarna show`uri in camine , iar vara terase pline non-stop.Viata in Tudor inseamna mult alcool… foarte mult alcool.Unii au facut un mod de viata din asta.Unii au stiut cand sa se opreasca ,altora le-a zis doctorul sa se opreasca.Viata in Tudor inseamna agitatia aia care incepe exact dupa ce s-au terminat cazarile si se termina la o saptamana dupa ce a inceput scoala.Viata in Tudor inseamna discoteci de joi pana duminica , biliard cand are studentul chef si o varietate de baruri , localuri si ce mai vreti voi incat nu stii ce sa alegi.Viata de Tudor inseamna “Hai la Class sa luam o shawarma!” sau cand ai bani “Hai la Class sa halim un gratar de pui!”
Viata de Tudor inseamna viata de camin.Inseamna nopti pierdute in nestire… dimineti ratate …in nestire.Viata de Tudor inseamna sa te culci nerabdator sa se faca iar ziua sa mergi la Ciric sa faci baie fara sa fi mancat ceva inainte.Viata de Tudor inseamna facultate? Asta ramane de vazut. Sesiunea in Tudor e a 8-a minune a lumii.:) Pentru mine e un mister… Xerox`urile pline pana la refuz … unii trag cursuri la xerox … ca nah …”sa le aiba acolo”…Altii trag fituici micsorate. Mai sunt studenti care mai trag proiecte , carti in diferite limbi cu diferite organe pe coperta … aia`s de la alte universitati …aia care traiesc viata de Tudor cu japca… Si in acelasi timp cu xerox`urile …terasele vesnic pline.Sesiune … si trec studentii anul…doar ei stiu cum. E adevarat … mai pica un prost , doi la datorie… ca nah …exceptia care intareste regula.
Viata de Tudor inseamna sa ai haine de firma…Puma , Nike , Kenvelo si lista continua… chiar daca stii ca ai tai isi iau de la gura sa-ti dea tie … nu conteaza …bani pt haine de firma gasesti tot timpul… si daca esti baiat destept gasesti tot in Tudor alti baieti destepti care combina haine de firma.
Viata in Tudor inseamna futai la discretie… dar ar fi inutil sa vorbim despre asta , nu ?:)
Ce am scris eu aici e doar o mica parte din viata de Tudor!
Viata in Tudor inseamna distractie pentru unii , chin pentru altii… o sansa pentru unii , o portita de scapare pentru altii…. jungla pentru unii , lumea buna pentru altii.
Pentru mine viata de Tudor inseamna viata de Tudor si atat. E ceva efemer si decat sa pierd timpul criticand-o mai bine o traiesc … am mai multe de castigat!"

studis.ro

Nebun cu nervii

2008-06-14T15:59:00.003+03:00

Dacă "genial" nu ar fi un superlativ absolut şi dacă ar avea un astfel de grad de comparaţie, atunci acesta nu ar fi "foarte genial", ar fi cu siguranţă, Horaţiu Mălăele.

For The Win!

2008-06-13T21:20:00.001+03:00

"Dacă olandezii sunt portocala mecanică, noi - românii - suntem Banana Fantastică."

Şi l-am prins cu musca-n gură…

2008-06-10T22:30:00.000+03:00

Pe câinele meu (sau pe câine-miu, cum bine zicea un camarad literat).

Insecte, gândaci, muşte...hrana ideală. Specific că nu deţin astfel de animăluţe de casă. Oricum, am deja unul care le-ar face felul, în cazul în care ele ar exista. Exemplu: fluturii de noapte şi ţânţarii care mai scapă acum, vara, pe fereastra deschisă. Deşi nu a fost dresat în mod intenţionat, declar cu obiectivitate despre câine-miu, că poate avea ca summer job un post în cadrul secţiei de deratizare. Ieftin şi ecologic.

În altă ordine de idei, am citit cum că, acest prieten al omului – câinele – are calitatea de a prelua caracteristici ale personalităţii propriului stăpân.

Încăpăţânată şi ciudată sunt şi eu, dar thank God că eu mănânc mere cu lapte şi cireşe cu brânză, roşii şi îngheţată. (Don’t ask)

Land of confusion

2008-06-02T21:04:00.000+03:00

Bocesc. Yeeyyy!!! Cine mai vrea boceală, e poftit în club. Hai cu toţii, la 3.

Io parlo marocana

2008-05-31T23:27:00.004+03:00

Şi da, s-a întâmplat şi asta. Prima mea ieşire din ţară, primul zbor cu avionul (deşi primul zbor adevărat a avut loc la vârsta de 1 an, din motive evidente, zborului în Italia îi confer întâietate). Da. Sudul Italiei. Ca o consecinţă a acestei afirmaţii, s-ar putea forma 2 grupuri de omuleţi: unii m-ar invidia: „la 18 ani, fetiţa asta se duce la plajă pe malul Mării Adriatice, mănâncă pizza veritabilă şi viztitează liniştită toate locurile cu greutate istorică”, alţii ar fi sceptici: “băi, se duce la cules de portocale.” Băi nu e chiar aşa. Şi ca să dau peste nas partizanilor ambelor categorii, voi încerca să umplu cu această povestire, timpul în care nu am mai cugetat la nimic pe acest blog uitat de toţi.

Cum spuneam...sudul Italiei, soare dogoritor, apă cristalină, albastră mai ceva ca în wc-urile americane din care beau câinii. Peisajul acesta idilic apărea pe o broşură în agenţia de bilete de avion. Toate acestea + ideea că mă îndrept spre un festival internaţional, mi-au amplificat dorinţele şi aşteptarea. Plecam acolo cu echipe din toată ţara să reprezentăm România atât de mult iubită de italieni. Am fost avertizaţi să ne pregătim cu materiale pentru un stand, să ne mobilizăm (să luptăm pentru cauze nobile, patriotice!!!). Subsemnata care scrie acum este extrem de “patrioată”. S-a gândit ea că de ce Bucreştiul să fie mai tare că vezi dragă vine cu leptop. Adică ce? Iaşul nu poate? Mă subestimaţi că nu pot căra încă 4 kile până în Italia, pe lângă alea 10 ale bagajului? Sunt prea dârză ca să nu fac asta. De multe ori dau în prostie, recunosc, dar asta e. Aşa vrea muşchii mei. Nu o să vedeţi niciodată că muşchii unui om „are minte”. Iar după această experienţă pot spune că am muşchi, acum fiind în stadiul de a participa la un concurs de culturism. (Am şi minte.)
Şi aşa, accesorizată, a ajuns subsemnata în Italia. A plecat ca o cizmă ca să ajungă într-o cizmă. Mai exact în toc, la Bari. De la aeroport am fost preluaţi împreună cu francezii şi cehii de un autocar care ne-a adus la locul acţiunii – Liceul Cagnazzi. Acolo – aglomeraţie de nedescris. Liceul era punct de întâlnire al tuturor speciilor umane de italieni. Ne-am primit ecusoanele, după care a fost fiecare dat în grija câte unei familii băştinaşe. Nu am de ce să mă plâng. Am nimerit ok. Adică atâta timp cât ştiau engleza a fost ok, deşi stăteam în preajma lor cam 3 ore maxim pe zi, exceptând noaptea, când veneam pentru somn. În rest nu a fost ok, adică atâta timp cât m-am simţit ca în junglă nu a fost ok. Engleză ioc. Băieţii o rupeau pe italiană şi pe două vorbe de franceză. Timp de patru zile am fost lost in translation, dând din mâini ca un cimpanzeu disperat (limbajul trupului) ca să le explic ce vroiam, deşi paradoxal, eu îi înţelegeam. Prin urmare, într-o zi am auzit cum doi băieţei italieni, binevoitori se amuzau copios, replicând în glumă unul celuilalt că „el nu ştie italiană, că el parle solo englesa”. Cu toate că eram luată în bâză grosolană, am trecut peste frustrarea lor, gândindu-mă să mă bucur. La început, că sunt într-o ţară străină; a doua zi eram bucuroasă că mai am trei zile şi plec.
Au fost conferinţe lungi despre aşa-zisa importanţă a cărţilor în viaţa tinerilor, deşi italienii au vorbit numai de Dante. Gazdele noastre studiau la şcoală tot din Dante. Am participat la recitarea surescitată din Dante, a unui actor. Am văzut cărţi, broşuri cu Dante. Am discutat cu gazdele despre Dante şi i-am urat succes Laviniei (gazda) la testul pe care urma să-l dea din Dante.
Deşi conferinţele şi workshop-urile plictisitoare i-au adus până şi pe cei care le ţineau la forma finală a parlamentarului român (unul dintre profesorii respectivi dormea efectiv), iar sălile rămâneau pustii, m-am conformat din respect, înfundându-mi casca cu traducerea, în ureche. Canalul de engleză. Am fost oripilată! După câteva cuvinte incoerente, am avut la un moment dat senzaţia clară că tipul a zis „fuck you”, iar apoi s-a corectat. Am preferat franceza, până la urmă.
Dar am avut parte şi de înjurături în franceză, băieţii din Franţa profitând de prilej ca să schimbe înjurături cu puştii italieni. Cu multă patimă, o seară întreagă şi-au notat frazele nou învăţate, pe care le urlau mai apoi pe stradă „cu accent”. Pot să zic că am avut o şansă în viaţă. Am avut norocul de a fi înjurată şi în franceză, ca să recunosc pe viitor când voi mai fi.
Cât despre doritul stand, numai românii şi-au dat interesul. Pe restul i-a durut la bască. Nici măcar un afiş cu ţara lor nu au adus. Iar laptopul, nu e nevoie să mai spun, că l-am cărat de plăcere/pomană (nefiind al meu, aveam o responsabilitate inutilă).
Au fost şi câteva ieşiri prin împrejurimi cu autocarul, dar destul de rapide. Am ajuns şi la malul mării, vrând să mă bucur de liniştea ei. Acolo însă, tocmai atunci, un picamer spărgea pavajul de pe trotuar. Da…am avut parte de sunete angelice, liniştite. Suveniruri nu am avut timp să cumpăr, în schimb am profitat, pozându-mă cu majoritatea gnomilor străini. Am câteva amintiri plăcute şi cu ei. De exemplu, spaniolii au însemnat două fete grase şi un băiat pirpiriu, slab, mic de înălţime dar „trendy, fancy şi cul” tipu’. Macho-man de Spania, adevărat narcisist. Cu băiatul ceh care mi-a plăcut de prima dată, am fost înghesuită într-o seară în maşina Laviniei, împreună cu alte fete, pentru a fi conduşi la gazde. Tipul – foarte drăgutz, slăbuţ. Femurul lui mi-a intrat în coapsă. Romantic.
Cât am stat acolo am fost deshidratată. Nu găseam apă potabilă de cumpărat. Fructe nicăieri. Numai cofetării şi pizzerii. De altfel, gazdele mele dimineaţa nu mâncau, la prânz mai deloc, iar seara – dă-i frate, bagă în tine, spaghete, lasagna (tot paste), pizza şi dulciuri, multe dulciuri…ciocolată în prostie. „Mai vrei?” “Vai, mulţumesc, e extrem de bun, dar nu mai pot” “Hai, mai ia…să vezi cum e şi asta”. Oh man !!!
Totuşi la mine a fost bine. Dar colega mea, biata, a nimerit la o tipă ciudată, cu prieteni ciudaţi şi mai ales fraţi ciudaţi. Unul dintre ei i-a dat bineţe într-o dimineaţă, indiferent, fiind numai în budigăi (chiloţei). Deci ea a văzut Italia mai repede ca noi, ceilalţi. În plus, tipul i-a mai spus că el „parlo marocana” nu şi engleza. De fapt, tipul le avea cu “macaroana”. Totodată, un amic al tipei ciudate mi-a oferit generos şi degajat nişte cannabis, ca să fiu şi eu veselă ca ei. I-am spus că nu e genul meu şi a renunţat. Eu sunt mai emo (că tot e la modă).
A existat şi o decernare de premii. Din politeţe, am deschis cadoul acasă.
După patru zile, în sfârşit m-am suit în avionul de Roma, urmând apoi să-l iau pe cel spre Bucureşti. Înainte de a pleca, am fost anunţaţi că “staţi liniştiţi. Avem doar o problemă tehnică la bord.” Să stăm liniştiţi. Să stăm liniştiţi???? Luminile din avion se aprindeau şi se stingeau ca în zona crepusculară, iar noi să stăm liniştiţi. Ok ok.
Important e că am ajuns cu bine în Buc(ile României)ureşti, iar de acolo în Iaşi, acasă unde am dormit două zile fără oprire. După această perioadă mediteraneană am învăţat să respect şi să preţuiesc apa şi izvoarele României cărora le-am dus dorul când îi vedeam pe francezi cum risipesc lichidul vital, aruncându-l în iarbă, iar mie îmi crăpa buza de sete.
Trezindu-mă, am desfăcut premiul primit. Două cărţi. Un Don Quijote, în italiană, însă handicapat. Aveam numai volumul doi. A doua carte....cine vrea să ghicească autorul e invitat să o facă.
Rimează cu (virgulă) carte: Dante.

Listă la mâna a doua

2008-04-24T00:26:00.003+03:00

Ce vreau eu acum:

Un curcubeu complet. Vreau să văd întregul ROGVAIV, culorile sale intense. Îl vreau perfect, aşa cum nici măcar vara, nu apare.
Vreau să mă caţăr într-un cireş, fără teama de a cădea, şi să gust din cireşele negre, dulci-amărui.
Vreau un tricou larg cu Ac/Dc, pantaloni scurţi şi un lanţ care să atârne de buzunarul drept.
Vreau să dorm şi să visez că dorm...liniştit.
Am chef de badminton/tenis/pring-pong; minge – paletă.
Vreau soare fără bronz pe pielea mea; vreau să-mi rămână chipul la fel de alb, palid.
Vreau apă rece, de fântână.
Vreau să existe colinde de Paşti.
Vreau să am un sertar plin cu fotografii greşite şi instantanee amuzante.
Vreau să ascult viaţa povestită de către un bătrân.
Vreau să mă joc cu pixul pe hârtie, în sus şi în jos, în dreapta şi în stânga; vreau o traiectorie.
Vreau o mână grea pe umăr, o mână care să mă oprească, atunci când sunt agitată.
Vreau să devin capabilă de a mă duela prin cântece de chitară.
Vreau plimbări de seară, cu aer cald, şi felinare în loc de instalaţii electrice de iluminat.
Vreau să mulţumesc că s-a inventat butonul repeat pentru piesele muzicale care îmi plac.

Dau la schimb: toată fiinţa mea.
Aşa că...iepuraşule...get ready!

(p.s. Nu e anunţ matrimonial.)

Eat your greens!

2008-04-23T15:24:00.002+03:00

Profesor: Bozianu, 2 puncte scăzute!
Colegu’ : Haideţi domn’ profesor…Gata, nu mai mănânc în oră.
Profesor: Nu-ţi scad pentru că mănânci, ci pentru ceea ce mănânci.
Colegu’: ?
Profesor: Uită-te pe ambalaj, la ingrediente şi ai să înţelegi că nu e chiar atât de sănătos ceea ce ajunge în organismul tău.
Colegu’: Dar ce-aţi vrea să mâncăm? Scoarţă de copac?

(P.S. Având în vedere că încerc o reprofilare în cadrul domeniului culinar, cred că îmi voi petrece vara în mijlocul unei păduri.)

Suferă baba la frumuseţe

2008-04-18T13:23:00.000+03:00

O furnică vroia să se penseze şi şi-a smuls capul.

Din Ciclul: Cum să scap de tine? (partea I)

2008-04-14T12:22:00.000+03:00

Există lucruri, idei, fenomene, obsesii de care nu reuşeşti să scapi. Te pândesc prin colţuri întunecate şi te atacă exact atunci când te simţi mai bine, când totul e perfect, deci totul e nashpa (după spusele unui gnom contemporan). Maniile mele, odată relevate, probabil mă vor declara câştigătoare a unui loc pe canapeaua psihologului modern. Cu toate acestea, risc. Dar să încep.

Clasa a 11-a sau anul şcolar 2007-2008. Gnomi cu abilităţi de Mister Know-It-All. În sfârşit, sala de clasă proprie în care avem voie să ne desfăşurăm, să fim inventivi. Ne cunoaştem drepturile. Ni se permite achiziţionarea unei surse de sunet, pentru a asculta muzică, “în pauze”. Colectivul din care fac parte a avut iniţiativa unei astfel de preocupări. După ce am depus efort (lene) în a prinde ba oferta de Paşti, ba pe cea de Crăciun, am reuşit să adunăm bani, optând în final pentru un DVD de calitate medie. Dar asta nu a contat, din moment ce bubuia şcoala. 11 D se promovau. Singurii care aveau muzică, deci deţineau monopolul. Ceilalţi să tacă şi să îndure. Să îndure oripilarea ce avea să urmeze.
Câţiva colegi, impulsionaţi de situaţie, au prins curaj şi au adus un CD imprimat cu frustrările lor de “gangsteri de Păcurari”. B.U.G. (a se citi “bug”) Mafia făcea legea , iar gangsterii mei făceau play-back. Pe melodiile lor. Sau mă rog. Cum se numesc acele chestii în care se aude pregnant versul: “O răţuşcă stă pe lac / O-mpuşc în cap.”?!
O dată, de două ori, de trei ori…am acceptat, am tolerat, dar situaţia începea să miroase a găinaţ de răţuşte. Şi nu, nu era vorba de un joc inofensiv pe televizor, de împuşcat raţe, ca atunci când, copil fiind, eram entuziasmată să le nimeresc. Pur şi simplu, vedeam aievea pe unul dintre mafioţii de bugi, ridicând revolverul şi lipindu-l de ceafa răţuştii: “Păsărico, ăsta e lac privatizat. Trebuie să înveţi să respecţi asta. Vei plăti o taxă. BUM!”.
Şi auzeam acest slogan sadic de n ori pe zi, la cererea publicului, însetat de Counter Strike cu raţe.
Dar a venit şi ziua revanşei, în care răţuşca s-a transformat în lebădă şi şi-a luat zborul. Adică ni s-a furat DVD-ul. Ofuscaţii din celelalte domenii ale regatului s-au săturat şi ei poate de atâta nedreptate, chemând telepatic Protecţia animalelor prin forţă. Au rămas însă boxele, neatinse. Camerele de luat vederi sunt atat de sofisticate, încât nu s-au coborât ele la nivelul de a focaliza un hoţ de duzină. Prin urmare, vinovaţii nu au fost găsiţi, DVD-ul nu a fost recuperat, memoria mea auditivă nu a fost total distrusă. După câteva săptămâni tehnologia avansată mi-a dat de înţeles că, de fapt involuăm şi ne autodistrugem. Şi gangsterii au MP3-uri şi din păcate, inteligenţa nativă le permite să le folosească. Aşadar din amestecul MP3 – boxe au început să curgă decibeli inutili şi răţuşte rămase fără cap, al căror singur păcat e că se bucurau de natura proaspătă în loc să facă reclamă la Anitra WC. Iar şi iar.
Fenomenul s-a răspândit sub pretextul unui “remix” al imnului de mutilare a raţelor. Chiar şi o colegă, fană a mafioţilor, a cerut piesa, într-o zi când se presupune că era tristă şi vroia să-şi revină (?). Atunci m-am ghemuit în bancă, punându-mi mâinile la urechi.

Consecinţe sau cum mi-a fost afectată viaţa: Nu mai urmăresc de ceva vreme Animal Planet. Mă mustră conştiinţa.

Dimineaţă cu ţicniţii

2008-04-13T15:02:00.001+03:00

Luaţi-vă de mâini ca să nu vă daţi palme

2008-04-11T20:09:00.004+03:00

Am auzit de curând o expresie care mi-a sfidat cunoştinţele tradiţionaliste: “…ca păduchele în fund”. Sintagma a fost rostită de o doamnă cuprinsă de o stare de nervozitate latentă, în contextul achitării unor penalizări la casieria universităţii. Din câte am înţeles, doamna nu vroia să se simtă ca păduchele în fund din cauza unor....(şi aici se înşirau fel de fel de situaţii subtile, care sincer nu mă priveau, de aceea nici nu le-am download-at în memorie).

Destul de incomod, gândeam eu. Un astfel de parazit să-şi facă un culcuş în pudoarea posterioară a cuiva. De altfel, asta ar putea fi şi o subestimare din partea doamnei, a propriei persoane, doamna asociindu-se cu un păduche. Şi nu cu unul oarecare, dacă mă înţelegeţi: Cu unul care are o datorie. O datorie pasivă, ce e drept, dar cu potenţial. Gândindu-ne la conveţuirea dintre insecte şi fiinţele umane, viitorul “europenizat” ar putea fi dominat de un decret constând în respectarea drepturilor păianjenilor, ale gândacilor de bucătărie sau ale altor vietăţi de acest gen, cercetătorii dovedind incontestabil că gângăniile “ajută omul să se descopere, să se cunoască, să fie mai buni cu sine şi cu scorpionii care muşcă pe la spate”. Când însuşi omul se va alinia la standarde, era Flower Power (Bug Power) va reveni pe pământ, depăşind staulele de oi ale lui Becali, iar puricii şi păduchii vor părăsi lânile şi se vor îmbrăţişa cu foştii lor criminali.
Da...Utopică lumea asta. Acum suntem nemulţumiţi, dar vor veni vremuri de pace universală, vremuri bune. Toţi vom fi la fel. Cu păduchi în fund. Europenii şi americanii nu se vor mai distinge şi ne vom saluta unii cu alţii, dimineaţa, în timp ce ne vom plimba câinii pe alei curate. Atunci, de ce ne simţim intrigaţi când vrem să le preluăm modelul? De ce ne simţim intrigaţi când pe geamul de la intrarea blocului, administratorul – „gajiu european”- îţi aduce la cunoştinţă obligaţia de a respecta legea privind “strângerea de materii fecale din jurul blocului, de către persoanele ce deţin câini, în vederea menţinerii curăţeniei”? Şi mă uit în jur: muncitori care de şase luni se chinuie să repare ţevile de gaz, pungi şi gunoaie mucegăite pe pământ după topirea zăpezilor, câini vagabonzi care nu se deranjează să-şi strângă singuri “operele de artă” şi o mizerie, un noroi demn de o canalizare din Gheboaia City (oraş cultural, cu prestanţă). E clar. Dacă vrea, n-are decât Poliţia Ieşeană să facă AND-ul excrementelui furnizat de câinele meu şi apoi să mă sancţioneze că am sfidat Parlamentul român.
Între timp, revenind la subestimare, am observat o adevărată artă dezvoltată în jurul meu. Persoanele „exagerat de modeste” adoptă aerul afectat al singurătăţii voluntare. Ei sunt “ciudaţii şi idioţii”, noi ceilalţi avem datoria de a-i aproba, eventual de a le urma exemplul. Altfel suntem totally out. Pentru că trăim o perioadă de boceală, iar idioţii caută în dicţionare idei, complimentându-se reciproc: „Eşti prost, dar nu mă depăşeşti. Sunt mai tare (de cap).” sau „Sunt un tâmpit. D-aia tre’ să mă iubeşti. Sunt altfel.”
And so on.
Neputinţa mea de a mă converti la acest curent, nu mi-a adus critici foarte bune. Integrarea mea în “grupuleţ” s-a sfârşit înainte de a începe. Şi am senzaţia că se vehiculează o speculaţie: probabil, mănânc oameni. Altfel nu văd de ce aceştia fug de mine, se sperie. Devine patologic, iar eu chiar îmi propusesem să ader la vocaţia de vegetarian. Un simplu “bună!” rămâne înţepenit într-o consternare acută, moment în care toată lumea trebuie să plece. Să înţeleg că de teama unei banale conversaţii emigraţi în altă ţară şi vă schimbaţi identitatea?
Ar fi interesant să zăbovească lumea pe la mine, când mi-e foame. Atrag atenţia că am nevoie de voluntari, pentru procesul de digestie. De obicei, nu apelez la forţă, ci la frica generală pe care o creez în jur, se pare.

Aş vrea totuşi să fac o importantă precizare: pentru cei ce se consideră un păduche în fund, prefer să-mi comand o pizza.

Anatomie medievală

2008-03-29T10:46:00.002+02:00

Textul de lege ce sancţiona violul, în perioada domnitorului Nicolae Mavrocordat (1716):

“Celui ce va fi prins cu stromeleagul învârtoşat primprejurul părţilor fătătoare ale muierii, i se va tăia scarbavnicul mădular, întru veşnica lui nefolosinţă.”

Dureri reumatice

2008-03-25T15:57:00.000+02:00

Am fost fericită azi. În primul rând m-au încântat primii pomi înfloriţi. De când a nins ultima oară nu mai văzusem atâta alb. Şi nu, nu fac o reclamă proastă la vreun detergent sau înălbitor, deşi chiar miroase a proaspăt afară.
Pentru prima dată în patru luni am ignorat muncitorii care fac zgomot, săpând şi reparând ţevile de gaz, în spatele blocului. M-am trezit înainte de a suna ceasul, deşi a fost luni. Am alergat după un tramvai care avea alt număr decât cel care îmi trebuia mie, dar la scurt timp a apărut un autobuz. Şoferul nu era un mitocan. Era extrem de aglomerat şi eu, sub rucsacul plin de cărămizi livreşti păream o ţestoasă de uscat. Totuşi m-am strecurat printre oameni ca şi cum în dimineaţa asta eram în formă slim.
La şcoală, înainte de începerea cursurilor, am primit un telefon neaşteptat. Bunicul meu m-a sunat din greşeală. Mi-a spus :”Anca? Gigi?”, confundându-mă cu persoanele pe care vroia să le apeleze. M-am simţit atât de bine...Mi-era un dor de vocea lui caldă...
După ore, am reinventat „coborâtul Copoului” cu entuziasm în suflet, oameni frumoşi în priviri şi Arctic Monkeys în căşti.
Nu mai fac eforturi. Iau lucrurile şi faptele în mod natural, calm. O colegă m-a numit „psiholog”. Posibil, mai ales că de la un timp toţi oamenii îmi apar identici. Fiecare – singur; toţi – în acelaşi loc. Într-o astfel de situaţie, de autoanaliză, m-am închis ieri în bucătărie şi am început o conversaţie (?!) tâmpită cu peştii prinşi de tatăl meu (duminica – moment de glorie). Era ceva de genul: “E normal? Să memorez atâtea lucruri care nu mă vor ajuta nicicând? E normal să mă simt frustrată din cauza lipsei de timp, când voi staţi aici…liniştiţi în lighean? E normal să vorbesc cu nişte peşti morţi, când afară se dezvoltă poate o altă lume din microorganismele şi naniţii aparent inofensivi? De ce electronii mei nu migrează pe straturile altor atomi? De ce nu sunt capabilă să-mi creez legături, de orice gen? Ce voi face eu în viaţă cu Teorema Cayley – Hamilton sau cu Proprietatea lui Darboux?” Tac şi înghit în sec.

Măcar e primăvară, frunzele cad şi la meteo s-a anunţat lapoviţă.

Astenie urbană

2008-03-16T12:42:00.005+02:00

Iaşul – o metropolă cu aproximativ 400000 de locuitori, o suprafaţă de 5,476 km2. Cât de mare este probabilitatea să întâlneşti la fiecare interval de 5 minute, câte un cunoscut care în mod normal locuieşte la vreo 8-9 km faţă de reşedinţa ta? Dacă nu ştiţi, vă spun(e) eu, căreia î(m)i curge mate-info prin vene: MARE. O probabilitate enormă care se manifestă numai în raportul tu – persoane dorite a fi evitate (din respect, desigur). Şi uite aşa…urmează în funcţie de rang: vecina de vis a vis – femeia care nu te aude niciodată când o saluţi, un fost coleg care te măsoară lung din priviri, profa de francă interesată de lipsa ta de la propria ei oră...and so on. Teoria cu “dar dacă...” este parţial adevărată, în ceea ce mă priveşte. Da, recunosc, sufăr de o formă ameliorată de ipohondrie, dar drobul ăla de sare, chiar se supune legilor gravitaţiei şi cade: “Ar fi culmea să am cheia în buzunarul drept, când ştiu sigur că am pus-o în cel stâng.” Nu. Nici acolo. Cu siguranţă pe undeva pe malul Prutului (ca şi experienţă ereditară nu m-ar mira, tatăl meu regăsindu-şi un astfel de obiect, la marginea râului, după ce îl pierduse cu o zi înainte – menţionez că locuinţa mea nu e pe malul Prutului, dar am în familie un viitor pescar strălucit).
Prin urmare, nu ar trebui să mă îngrijoreze de ce simt durere în degetul mic, atunci când mă lovesc la cel mare. Sau cine ştie? Oi fi un David Blaine, în variantă feminină. Categoric, mâine voi încerca levitaţia.
De asemenea, mă preocupă de ceva vreme persoanele cu alură de cocostârc. Ştiţi…genul de fiinţe lungi, deşirate, puţin aduse de umeri şi cu mărul lui Adam extrem de proeminent. În loc de cioc, le admir nasul coroiat şi ochii obosiţi, pe jumătate închişi.
Dacă înainte, Copoul era plin cu emo-izi sau rockeri prieteni cu embrioane de 50 Cent (nu pot să-mi explic o astfel de legătură spirituală), acum, peste tot zboară numai cocostârci. Şi toţi sunt luaţi. Au cuiburi deja. Probabil, o normalitate în limitele acestei luni de primăvară.
Alte două neputinţe care mă enervează:
1. Piesa Adei Milea, recitată alături de Bogdan de la Fără Zahăr – o adaptare după Gogol – “Nasul”. Am văzut o parte din spectacol, televizată, dar genialitatea merită văzută pe viu, pentru că avem nevoie de ea. Din păcate, la Bucureşti nu pot ajunge, cel puţin nu în timpul şcolii.
2. 4,5,6 iulie – B’ESTFEST. Mă rog, atenţia mi se concetrează pe data de 5, când vom avea parte de Kaiser Chiefs şi Manic Street Preachers. Şi în zgârcenia mea, sunt dispusă să cedez 240 de lei pentru această zi. Dar cum să te duci singur la Romexpo? Ai nevoie de cineva pasionat care să dea din cap lângă tine când urlă „Ruby” în difuzoare. Altfel nu poţi trăi momentul. Şi deşi România cică e plină de popândăi alternativi, eu nu am găsit nici unul.

P.S. Nu aş alege totuşi un cocostârc. Mi-e teamă că devin prea mulţi şi totodată, misogini. În plus, ce senzaţie de extaz poţi să ai, când în mijlocul concertului, partenerul acesta ideal, îşi exprimă dragostea, dându-ţi un nas de Socrate în dinţi: “Vrei să fii prietena mea?”

Shockwave

2008-02-25T11:34:00.002+02:00

Youtube sau cum a descoperit Columb, America? Definitely Youtube.

Dar până atunci, aleg Metallica, Led Zeppelin, Ozzy Osbourne şi o trupă de patru puşti care provin din Miami, Florida cu gândul de a continua legenda Heavy Metal-ului.

Ei sunt:

Waking up to the real life

2008-02-23T12:49:00.000+02:00

Ce poate însemna apariţia unui ţânţar într-o noapte liniştită, în plină lună februarie?
Că te trezeşti la ora patru şi nu mai poţi adormi din cauza bâzâiturilor? Că, în mod ciudat, încep să îţi apară blânde pe mâini şi corp, deşi eşti învelit în plapumă de la gât în jos ? Că începi să plesneşti orbeşte palmele pentru a-l prinde şi a-l învăţa tu o lecţie….că nu e frumos ceea ce face...? Sau poate să-ţi tragi ţie palme pentru lipsa unor pastile special inventate contra acestor „animăluţe de casă” nocturne…?
Nu.
Pur şi simplu, vine primăvara!

Instincte

2008-02-22T22:12:00.000+02:00

Nu ştiu ce aş prefera în acest moment: Să nu mă mai doară măseaua, să-mi citesc romanul cu Ligia şi Vinicius sau să îmi cer scuze faţă de chitară pentru că am neglijat-o în ultima perioadă? Se succed cuvinte prin neocortexul meu de asociaţie, iar hipotalamusul mă apostrofează: „Devii melancolică!”.
În schimb, ce fac eu? Încălzesc buricele degetelor pe butoanele tastaturii şi aştept o înşiruire de fapte, pentru încă o zi de maniaco-blogging. Pierd vremea, frec frunzele şi dau menta la câini, ca să mai interschimb structurile de date. “Scrie orice, atâta timp cât foloseşti diacritice.” Nu aş putea altfel; m-aş simţi ca un om cu deficienţe, dacă aş ignora “căciuliţele” sau “codiţele”. Şi am şi o stare de nervi…acută...sau poate e de vină numai nervul măselei, căruia i-aş da o vodkă, numai să tacă şi să mă lase să mă concentrez la panorame mai interesante decât vedenia instrumentului de polizat al stomatologului. Nu prea reuşesc. Dau search prin foldere după vreo amintire, ceva. Găsesc un slideshow cu poze de astă-vară şi îl activez...
Livada, soarele, grădina cu roşii a bunicii, obsesia unui copil de a mânca bulion cu brânză sau maioneză goală (orice ai zice, ştii că am dreptate :) ), lipsa lunifobiei – termen inventat spontan, ceva de genul „iar mă duc mâine la şcoală” – şi toate acestea acompaniate de pianul lui John Lennon, prin clasicul Let It Be. Dacă nu ar fi atât de devreme cred că aş trage un bocet de dor şi jale. O stare ciudată care nu trece nici măcar cu românescul Algocalmin.
Dacă măseaua mea ar fi de aur, aş scoate-o la licitaţie.

Today was not a fine day for science.

2008-02-21T21:16:00.003+02:00

Vorbind de o ţară în care găseşti în tramvaie, abţibildul ”Rezervat persoanelor în vârstă”, lipit pe recipientul pentru deşeuri publice, putem afirma cert că şi o zi de marţi poate consolida cu succes statutul tău de vedetă angrenată în societate, voluntar sau nu.
Dar acesta e doar apogeul, în timp ce o zi de marţi veritabilă începe astfel:
Eu, într-un lan de grâu, aşteptam o mână să se sprijine în palma mea...se arată un chip frumos; inima mea zburdă; chipul zâmbeşte şi îşi întredeschide minunata gură ca să-mi şoptească...”Este ora 7. Este timpul să vă treziţi.” În mod curios, nu – nu e vorba de C-3PO, robotul lui Luke Skywalker din Star Wars. E alarma telefonului care se manifestă continuu până ce mă îndur şi apăs butonul de Aţipire, din greşeală. Aşadar, aţipim şi eu şi el. Dar cum Aţipire nu înseamnă Dezactivare, povestea îşi reia cursul după vreo 5 minute.
Cu fraza mormăită: “cum vin acasă azi, direct în pat mă bag”, ajung în baie şi încerc să mă dezmeticesc. Drept vorbind, m-am dezmeticit când am văzut ce frumoasă e iarna în orice lună din an. Da, dragii mei, ningea. Era oribil de frig şi ningea. Totuşi mi-am mai acordat o şansă. Cum spunea o profă: încercaţi să găsiţi cel puţin 10 motive pentru care viaţa e frumoasă. Eu am căutat cele 10 motive.
Tata are o dacie (da, e şi asta un motiv?!). Dacia nu are cauciucuri bune pentru perioade critice. The end.
Fiind târziu, am aterizat direct într-un taxi, sperând să ajung repede la Instituţia educaţională de care aparţin. Taxiul era tot o dacie. Dacia nu avea cauciucuri bune pentru perioade critice. Apreciez totuşi gestul de bunăvoinţă al şoferului care nu mi-a dat skip. Deci hârca-hârca pe unul din cele 7 dealuri ale Iaşului. Pe la jumătatea drumului am realizat lipsa mobilului din buzunarul pantalonului, plus absenţa nepreţuitului sacou albastru, pe care îl car tot timpul după mine, fără sens, numai azi, în ziua de întâlnire cu direcţiunea, l-am omis. Buunn. Trecem peste şi coborâm în faţa şcolii. În acest moment de cumpănă, ploua. Repede-repede, să nu întârzii la ore. Ce noroc! Responsabilul cu verificarea uniformei nu era la datorie. Urc scările până la etajul 2 – palierul cu toate clasele a 11-a, loc marcat de o somnolenţă gravă şi de o emoţionantă pustietate – care acum făcea excepţie de la regulă – toţi gnomii, pe sală, fremătau parcă aşteptând un eveniment. Urma intrarea mea triumfală: Demnă, dârză şi încrezătoare am păşit. Până la ultima treaptă, când – ups!- m-am împiedicat şi am căzut în genunchi, oprindu-mă în mâini, pe cimentul şlefuit de bocancii colocatarilor. Hollywood-ul cu a sa Walk Of (Sh)/F ame îşi cerea drepturile. Cu toate astea, nu mi-am imprimat mâinile pe steaua rezervată, ci două vânătăi pe genunchi. M-am ridicat nervoasă, cu o privire tranşantă: „Îndrăzniţi numai!”. Dar nimeni nu se sinchisea.
În clasă am avut o reacţie adversă. Am început să râd singură. Colega îmi spune: “Tu ştii că azi e marţi?”. “Tocmai am aflat. E o zi prea obişnuită. Oare cum de nu mi-am dat seama?”

Lucrurile obişnuite sunt cele care suprind. Cum ar fi faptul că pluralul cuvântului “geacă/giacă" este “geace/giace”. Verificare --> aici. Chibzuiam. Ce ar zice oamenii despre mine dacă, mergând pe stradă, m-ar auzi: “Ce geace drăguţe sunt expuse la magazinul X!”?
- “Ce intelectuală şi asta! Nu degeaba a luat Oscarul!”

Love is in the air. La propriu.

2008-02-14T18:38:00.000+02:00

De pe forum

2008-02-04T11:08:00.000+02:00

Venus:

“Am auzit că ar urma un concert Coldplay în România cândva în primăvară? Îmi poate confirma cineva?”

Venus:

“Sry, greşeala mea în formularea întrebării... detalii aveţi? (şi care-s alea?)"

SOD:

“Avem şi detalii. În prima fază, vine Coldplay în România şi se cazează la hotel, ca toate formaţiile care au venit în România, nu? Apoi, de la hotel, se duc să mănânce la restaurant, ca orice formaţie care a venit în România, nu? Apoi se duc la sală unde va avea loc concertul, ca să facă probe de sunet, ca orice formaţie care a venit în România, nu? Apoi se duc iar la restaurant să mănânce, ca orice formaţie care a venit în România, nu? Apoi merg la hotel să-şi facă siesta, ca orice formaţie care a venit în România, nu? Apoi merg la sală, unde va avea loc concertul şi vor concerta, ca orice formaţie care a venit în România, nu? Apoi vor pleca în altă ţară, la alt concert, ca orice formaţie care a venit în România şi apoi a plecat în altă ţară, nu? Şi apoi se vor deschide cel puţin 48 de subiecte pe forum despre Coldplay şi concertul lor, ca pe orice forum din România, nu? Şi se vor discuta momentele din concert şi se va diseca problema şi se va despica firul în patru fără a se spune nimic concret, ca în orice discuţie stupidă despre o formaţie sau alta care oricum nu va veni în România în viitorul cincinal, nu?”

Another brick in the wall

2008-02-03T11:58:00.000+02:00

Un tip îşi cumpără o maşină nouă, ajunge acasă şi o parchează în faţa blocului. Lasă în geam un anunţ, aviz hoţilor de maşini, pe care sunt scrise următoarele: "nu spargeţi, nu am casetofon". A doua zi, ca tot omul, se trezeşte să meargă la muncă. În locul în care parcase maşina, găseşte o cărămidă, sub ea un bilet: "nu-i bai, că îi punem noi".

P.S. Eu cunosc o persoană care a păţit chestia asta. Se pare că deja a ajuns la categoria "Bancuri de pe net".

A Fire Inside

2008-02-02T10:38:00.000+02:00

De ceva ore, cei de la Afi mi-au reinventat timpanele. Pe lângă This Time Imperfect, recomand şi the next song. Durează vreo trei minute şi vindecă alergiile nostalgice.

Come on baby, punch my nose

2008-02-01T11:48:00.000+02:00

Luarea în bot este un concept actualizat permanent, care urmează de cele mai multe ori după senzaţia de orgoliu personal rănit. Datează încă de pe vremea când Hercule era un puşti şi nu avea muşchi (de remarcat începutul de epopee) – deci făcea şi el 13-14 printre balaurii trimişi de Hera cu drag – sau chiar de când Ahile uitase să-şi cumpere bocanci blindaţi, marca Timbaland, de pe Eastbay.com pentru protecţie, desigur.
Revenind în zilele noastre, pot spune că am 18 ani. O persoană foarte importantă mi-a declarat: „azi mi-am descoperit puterea de a fi invizibilă.” Şi am reflectat. Câţi oare stau pe acoperişul lumii, mănâncă seminţe şi discută despre meciul de aseară dintre Tottenham şi Arsenal? Şi eu în care perimetru încerc să supravieţuiesc? Reneg o încadrare perfectă. Atâta timp cât ’nea gajiu din colţ, înalt de 1.50m, cu paiete pe tricou („Ai em ă săcsi boi”), cu freză de arici supersonic, de 13 cm, se zdruncină pe ritmul unei tobe de eşapament de trabant (muzică house, pardon), eu refuz să deschid ochii şi să privesc un fluturaş publicitar însemnat cu următoarele cuvinte: “Îţi laşi maşina în faţa clubului nostru, iar mâine dimineaţă o găseşti în acelaşi loc.” ZĂU?! Ce tare! Iar eu care îmi făceam griji că îmi va sustrage cineva casetofonul. Nu de alta, dar prefer să ascult radio, într-o Dacie 1300, decât să comunic cu entităţile extraterestre, clandestine din jur.
Dar toate (frecvenţele) la timpul lor. Apăs Repeat pe The Doors şi văd lumea veche, în alb şi negru, deşi afară avem şi soare, avem şi cer liber, avem di tăti.

În plus, e vineri – o zi lungă, echivalentă cu o săptămână de vacanţă.

Inch High, Private Eye

2008-01-28T14:32:00.000+02:00

E oficial! Hobbit-ul mă urmăreşte. A aflat unde stau.
Mda. Îl aştept cu flori şi cu inel la uşă. Sper să nu se sperie de Ness. E câine de talie medie.

A fost odată ca ca ca…

2008-01-20T13:16:00.000+02:00

Brusc am sesizat că egocentrismul meu maniac a fost împrăştiat în nouă zări şi dizolvat în nouă mări.
Nu foarte recent, un documentar pe Discovery încerca să demonstreze că vinovate de continuitatea speciei umane sunt genele de pe cromozomul Y (specific bărbaţilor), care la rândul lui ar fi trebuit să sporească mândria personală a domnului Ginghis Han.
În acel moment de mare revelaţie, un click etic mi-a sugerat că de fapt nu ştiu nimic.
Cine ar fi putut bănui vreodată că şi un kitsch rămâne genial? Fiindcă parazitează orice mod de a convieţui cu “ceilalţi”. Mai pe româneşte: Orice şut în fund – un pas înainte. Bine, exceptând cazul în care nu dai apoi cu fruntea într-un stâlp şi sfârşeşti prin a-ţi schimba perspectivele. Şi nicidecum nu vorbesc de ghinion.
De exemplu, să analizăm o persoană considerată a fi „ghinionistă”, aflată într-o încăpere cu 20 de scaune. Un singur scaun este stabil şi îi poate susţine greutatea. Restul - nu. Persoana ghinionistă este invitată să se aşeze. Fără să ştie, alege scaunul cel bun şi ia loc. Scaunul crapă şi persoana cade.

Morala: Mă chinui să aflu dacă sunt şi eu o bucată din ADN-ul strămoşului amintit anterior.
În rest, doar o stare proastă. Plâng la melodii comuniste.

Oh yes!

2008-01-18T14:58:00.000+02:00

Cu siguranţă, tipul îşi merită locul asigurat de unul dintre cele mai vizionate clipuri de pe youtube. <3

Il y a

2008-01-17T18:40:00.000+02:00

Am avut acum câteva zile chef de polemici. Interesul meu s-a diminuat considerabil când am observat entuziasmul persoanelor care îmi împărtăşesc opiniile.
Îmi tot frământ gândurile, încercând să înţeleg de ce profilul mate-info al liceului meu vesel, încearcă să mă convingă (pe mine, ca unul dintre exponenţii generaţiei) că ZERO poate fi dependent de + sau de – (mă refer la şiruri, limite, stuff like that). Părerea mea banală îmi dă certitudinea că într-un moment oarecare, ajungând la o anumită limită, începi să accepţi că realitatea îţi oferă valoarea zero, ca pe un nimic încurajator, fără surplusuri.
Totuşi, se consideră că fiecare dintre noi are momentele lui de prostie în viaţă. Important este să le conştientizezi. Despre o exterminare totală a lor, refuz să vorbesc. Avem nevoie de ele, altfel cum am mai face diferenţa? Diferenţa dintre o turmă de oi, condusă la păscut nu atât de 'nea Ciobanu’, cât de propriul instinct, şi o turmă de oameni perfect adaptabili la condiţiile de mediu social şi organizaţi pe baza principiului: „Sunt snob, recunosc, dar tu eşti singur, iar noi – MUlţimea”. Să trăiţi. Deci diferenţa = ovine versus bovine.
În lupta pentru existenţă, câştigă găinile. Persoane invizibile, care stau deoparte, dar al căror suflet este condus de o exaltare neînchipuită, visând ca într-o zi să zboare mai mult de 3 cm de la nivelul solului. În general, indiferenţa unei găini (bunica are multe…şi am avut prilejul să le observ) constituie un factor al psihologiei inverse: “oricum mă bagi în z/seamă pentru că fac ouă”.
Oare astea să fie singurele căi? Laptele, Brânza şi Ouăle?

Până una – alta, îngurgitez en gros mere. Mă relaxează şi mă îndeamnă să uit că afară e încă o iarnă nesimţită.

Please, don’t shoot me Santa!

2007-12-26T18:07:00.000+02:00

Poezie de iarnă. Creaţia proprie feat. vară-mea:

De Crăciun, oamenii îşi iau mobilă,
Iar eu citesc “Mănăstirea din Parma”.
În casă arde focul
Şi afară nu ninge.

Cold, early winter

2007-12-20T21:03:00.000+02:00

Mi-am luat chitară. Acustică. Da, moşul a venit mai repede şi de aceea i-am dat de băut să mai stea puţin. Şi ca să vadă lumea că “ştiu şi eu să cânt” – una din melodiile pe care le zdrăngăn, este: Coldplay – Green Eyes.

Knock, knock! – Who’s there? – Me! – Me, who?

2007-12-14T18:39:00.000+02:00

EL. Orice fată visează la EL. Pentru majoritatea, EL este acel Făt-Frumos, pe cal alb. Pentru mine era tipul invizibil care m-a atras datorită fizicului său : Yeah, right…
Era…până acum câteva zile când am observat accidental, că un alt pretendent mă urmăreşte.
Basmul începe cu “a fost odată - acum vreo trei săptămâni, într-un tramvai ticsit de oameni”, când încercam să-mi menţin echilibrul. La un moment dat, în faţa mea, un tip de vreo 20 şi ceva de ani mă sfida, holbându-se insistent la mine, de la 8 cm, dar nu în înălţime, ci de jos în sus. Man…ce-mi puteam dori mai mult?! :. Şi nu-mi venea să cred că tipul nici nu arăta de 50 de ani (da, de obicei persoanele în etate aprind scântei sentimentale pentru mine, believe it or not :). Prin urmare, tânăr şi pitic. Ce e într-o parte, nu e şi în cealaltă.
Buuun…Episodul trece. Tramvaiul ajunge acasă. Eu uit. După ceva vreme, destinul a hotărât că dragostea puternică învinge mărimea, adică înălţimea. Mi-am întâlnit iar admiratorul, într-o zi când mă îndreptam spre palatul meu. Povestea nu are zmei sau balauri, dar fizionomia amicului s-a schimbat deodată într-un mod destul de hilar când probabil şi-a dat seama că mă ştie de undeva. Şi nu a încetat să meargă pe urmele mele până când am ajuns la destinaţie. Mai ceva ca Albă-ca-zăpada şi piticul (în cazul meu fericit; fericit că e vorba doar de un singur pitic, iar afară era fleşcăială pe jos, nicidecum zăpadă).Ok..So…să mă măgulească asta? Gândeam în sinea mea că idilele astea siropoase trebuie să aibă şi un sâmbure de adevăr. Cum ar fi de exemplu, faptul că toate persoanele pentru care am arătat o oarecare afinitate, s-au dovedit a fi “diferite”. Aşa că piticule, hai şi tu în colecţia mea de ciudăţenii!

Imagine...

2007-12-08T17:00:00.000+02:00

"Omul care a schimbat cursul istoriei muzicii pop, John Lennon, ar fi implinit, pe 9 octombrie, 67 de ani. Deşi a trecut mai bine de un sfert de secol de când nu mai este printre noi, carisma lui a supravieţuit, iar pentru lumea muzicii, Lennon rămâne marele absent."

Dana Conerth

P.S.Articolul este din anul 2005. In memoriam: John Lennon.

Smile and say: Cheese!

2007-12-02T22:53:00.000+02:00

Azi mi-am cumpărat o macedonie. Nu mai mâncasem de mult produse de patiserie şi mi s-a făcut o poftă teribilă, ca şi cum trebuia, fără discuţie, să gust din “chestia aia umflată de atâta brânză”. Am trecut peste momentul primei muşcături, când durerea instantanee de molari mi-a demonstrat că aparenţele înşeală. Am căutat brânza. Nimic. Înăuntru – marele vid.

E deprimant, măi frate.

Goodbye Blue Sky!

2007-11-26T10:49:00.000+02:00

Merg pe stradă şi îmi vine să opresc câte un om, să-l salut. Nu neapărat că l-aş cunoaşte sau aş vrea să-l cunosc, dar ceva îmi dictează că este absolut necesar să interacţionez cu persoanele aflate întâmplător în calea mea. Cu părere de rău, pot afirma că mă simt bine în singurătatea mea pierdută, în liniştea pe care mi-o concep singură. Dar asta până la punctul în care realizez că, deşi am mâinile reci, ele sunt acoperite tot de piele şi nu de metal. Şi mă deranjează acum că nu manipulez un limbaj academic, pentru a exprima corect ceea ce îmi doresc.
Aş fi încercat să scriu despre un om, un om despre care nu ştiu absolut nimic. L-am cunoscut doar virtual, într-o lume clădită pe motivaţii ideale, unde fiecare avea dreptul să se ascundă sub un pseudonim şi să îşi comunice simţurile sub forma frazelor. Un om iubit de mulţi.
Eu nu cunosc termenul de prietenie, dar cuvintele acestei persoane mi-au relevat posibilele abilităţi de a fi un bun prieten. Şi totuşi…la ce sunt bune mulţumirile, când omul a amuţit pentru totdeauna?

Una felie banană

2007-11-21T20:13:00.000+02:00

Un mash-up interesant e cel Kaiser Chiefs – Arctic Monkeys - "I bet you look good in a riot". Dar prefer să postez maimuţele în forma lor brută, originală, de la începuturile lumii.

Didascalii contemporane

2007-11-16T15:47:00.000+02:00

Omenirea a avut norocul ca de-a lungul existenţei, să cunoască viaţa aşa cum se desfăşoară ea, pe întreaga latitudine a diversivităţii. Ceea ce nu e monoton, nu ne omoară. Dimpotrivă chiar, unele “activităţi” dragi, ne rămân perfect întipărite în minte, dictându-ne inconştient una dintre legile-clişeu ale universului cotidian: “Zâmbeşte, mâine poate fi mai rău”. Dar să-l las în pace pe don’ Murphy care a devenit atât de popular, încât sunt sigură că nu ar vărsa nicio lacrimă, în cazul în care ar observa că i-am întors subit spatele. Şi de ce aplic acest tratament? Simplu. Consider că a venit acel plenar moment în care pot declara: “Da dom’ne, la vita e bella!”. Mai ales când avansezi până la stadiul de a face diferenţieri între specii şi, mai nou, specimene. Să încep, aşadar, cu dezvoltarea “etc.-ului”:

· Elevul de serviciu
Denumire populară: John! – Yes Sir!
Descriere: Purtător-model de uniformă (sacou, în general), simbolizând prestigiul şcolii pe care o serveşte cu devotament, deţine o mină fixă, sau în cel mai rău caz – adormită, tipică orei de începere a programului: 7:30. De asemenea, în obligaţiile sale intră şi o serie de automatisme precum salutul acordat profesorilor care purced spre cancelarie: “Bună ziua. Bună ziua. Bună ziua. Săr’na. Bună ziua. Bună ziua….” sau compătimirea faţă de ceilalţi elevi care intră la ore: “Nu avem cretă. Nu avem cretă. Nu avem cretă. Nu avem cretă.” În cazul salutului, nu i se răspunde aproape niciodată, iar dacă nu zice nimic este imediat catalogat ca fiind nesimţit şi needucat. Printre atribuţiile sale obligatorii (profesorul te roagă, dar nu te duci numai aşa că a făcut profa X o faţă ca mâtza din Shrek 2) se numără cumpărarea şi aducerea cafelelor de la buticul din subsolul şcolii, la cancelarie (mezanin). So…trebuie să admirăm curajul acestui exemplar care se luptă cu morile de vânt (ceilalţi gnomi, care se înghesuie la rând). Panorama, privită de undeva de sus ar semăna cu o mulţime de spermatozoizi flămânzi care trag la ovul. Diferenţa constă în rezultat. Nu se formează celula-ou, ci fiecare iese cu câte un câştig….mai puţin elevul de serviciu care se arde tot la deş’te şi nici nu bea din cafeaua achiziţionată.
Mediul în care trăieşte: Prestigiul şcolii de care aparţine se măsoară în grade Celsius, ar spune unii. Eu aş spune nu. Am trăit experienţa de a fi elev de serviciu şi am degerat. (Motiv pentru care aş putea rămâne la propriu, o nesimţită, în concepţia multor persoane).

· Vatmanul
Denumire populară: Călăreţul fără brain.
Descriere: Pe figura sa, se anticipează superioritatea faţă de cei ca mine, care aşteaptă de trei sferturi de oră tramvaiul, superioritate marcată prin accente de mitocănie. Arma lor secretă este un bilet deja perforat, a cărui preţ scade cu 20 sau 50 de bani, faţă de un bilet nou, curat. Dacă şi călătorul acceptă târgul, mândria vatmanului creşte, iar frustrările revin: ”Mai bine mă făceam afacerist”. Iar lista poate continua, “călăreţul” fiind convins că şi-a greşit cariera: “Să-ţi dai părul din ochi că te uiţi rău.” (îmi spune mie, într-o zi). Păi bine mă nene, nu ştiam că am intrat într-un salon de coafură. Sau te pomeneşti că tocmai m-am întâlnit cu cel mai renumit Hairstylist ever!?
Omu’ are dreptate, dar în alt sens: După o oră de mers cu tramvaiul-căruţă şi după vreo trei coturi primite de la mulţimea furioasă, reuşesc să cobor şi să mă bucur că mai am încă podoaba capilară, deşi destul de “surescitată”.

Mediul în care trăieşte: Un tramvai-fantomă care vine o dată la câteva secole.

· Bibliotecara
Denumire populară: Lămâia
Descriere: Priveşte tot timpul strâmb, pe deasupra ochelarilor. Are obrajii pungiţi şi o expresie acră. Ea este pusă acolo ca să îţi dea indicii, nu mură-n gură!
“Aveţi ceva din bibliografia asta?” (Îi arăt o foaie).
“Să mă uit. (Tastează la calculator) Nu. Sunt împrumutate.”
“Dar ceva despre mit, în opera lui Blaga, aveţi?”
“Căutaţi la critici!”.
Ok…Caut la critici. După un luuung timp, găsesc nişte titluri sugestive de cărţi.
“Dar pe acestea le aveţi?”
“(Tastează la calculator) Nu. Sunt împrumutate.”
Mediul de viaţă: Biblioteca centrală – locul în care foarte rar găseşti ceea ce ai nevoie, dar din care pleci întotdeauna cu un munte de cărţi. D’oh..se pare că toată lumea e interesată de evoluţia mitului în dramaturgia lui Blaga!

· Vânzătoarea de la Non-Stop
Denumire populară: tanti
Descriere: De îndată ce intri în magazin, poţi să pleci. Ai noroc dacă te bagă în seamă şi, de obicei face asta cu un aer afectat şi sictirit, că deh…ea munceşte, e obosită, nu ca tine care stai la cozi interminabile ca să-i ceri o pâine! Mişcările ei sunt calme, lâncede. Când trebuie să servească persoana din faţa rândului, se mai întoarce de vreo câteva ori din drum, mai scapă restul din mână sau îi sună telefonul (că doar suntem în UE şi în fiecare magazin alimentar trebuie să existe un telefon!). Deşi tu i te adresezi cu “dumneavoastră”, ea e deja extrem de măgulită astfel încât te tratează de sus cu “ce să-ţi dau?”. Dacă sunt mai multe vânzătoare, întotdeauna ceea ce ai nevoie, nu vei găsi la raionul ei: “Du-te la colega. Ea serveşte la raionul cu pâine.”

Mediul în care trăieşte: E interesant cum titlurile nobile le sunt distribuite vânzătoarelor pe trepte profesionale, direct proporţional cu spaţiul în care îşi dezvoltă aptitudinile: Vânzătoarea din colţ ţi se va părea mereu exagerat de amabilă, în comparaţie cu cea din Mall. Lucru ciudat, dar când intru într-un magazin din Mall, responsabila cu vânzarea mă urmăreşte permanent, ca şi cum aş vrea să fur ceva. Sau poate face asta din plictiseală, având în vedere golul imens care dăinuie în magazin. O profă de-a mea spunea odată: “Mă fac vânzătoare în Mall”. Cu toate acestea, până la urmă a ales să predea în continuare la Universitate.

Aş fi vrut să o includ aici şi pe farmacistă, dar nu fac asta deoarece cunosc una foarte de treabă şi deci, voi lăsa pe alţii să se enerveze degeaba pe seama acestui subiect. Dacă am omis şi alte categorii importante, îmi cer scuze.

Enigmă în noiembrie

2007-11-10T23:52:00.000+02:00

Probabil că există cel puţin un moment în viaţa fiecărei persoane, o pauză de cinci minute în care aceasta închide ochii şi se întreabă: "de ce nu reuşesc să-mi golesc mintea?". Omuleţii miştocari ar sări urgent: „Pentru că deja e goală, mai mult de atât nu poţi cere!". Râs isteric. Persoana: "De unde ştii tu? Ai fost acolo, ai fost în mintea mea?"
….
Unii descriu golul drept un alb, confundându-l cu ceva transparent şi uşor; alţii văd negru, greul, imposibilul. Unii sunt mai pragmatici: golul înseamnă un punct în plus faţă de adversarul sportiv.
Eu privesc golul ca pe un instinct, un animal neîmblânzit care simte nevoia să fie peste tot, fără a se mişca. Ca o zebră, în plină savană. E acolo, permanent. Adică 5 minute.
Şi încă mă mai întreb cum e această vietate. Albă cu dungi negre? Sau neagră cu dungi albe? În minutul 6 mă mişc. Mă pot deplasa încrezătoare. Pot păşi.
….
Unii spun că, dacă sub talpa ta e ceva tare, te-ai trezit la realitate. Alţii zâmbesc: A călca pe (în) ceva moale, poate atrage norocul.

Eu evit să păşesc în gol.

How to get a life....when you have more than one

2007-11-07T20:38:00.000+02:00

"Fii tu însuţi, pentru că noi, ceilalţi, suntem ocupaţi."

Mi se trage de la Radio Guerrilla. În fiecare dimineaţă, în drum spre şcoală, râd. Nu, nu rânjesc din cauza frigului...Zâmbetul e pe bune. De la Dobrovolschi, cu drag.

Shotter's Nation

2007-11-05T19:24:00.000+02:00

So it's about Pete Doherty....again. Pete Doherty care "recidivează periodic, în ceea ce priveşte consumul de droguri". Well Pete, e viaţa ta. Sau poate nu. Cum o exprimi prin sunet, Pete? Doar atât mă interesează.

So here comes a delivery/Straight from the heart, to you

My sweet happy tree friends

2007-11-01T18:34:00.000+02:00

Scriu asta pentru prietenii mei. Prietenii mei nu sunt invizibili şi nu sunt imaginari. Ei nu reprezintă omuleţi verzi, dar trăiesc în număr foarte mare pe o planetă a Sistemului S(c)olar, mai exact, aflată la intrare.
Proprietatea lor importantă este de a se inmulti rapid, colonia acestora transformându-se într-o comunitate de indivizi “fraţi” cu trăsături comune. De aceea, atunci când, întâmplător, zăreşti câteva exemplare, acestea comunică între ele, utilizând apelativul “frate-miu” sau “soră-mea”, în funcţie de gen.
Specificul speciei constă în imitarea unui membru, pe post de iniţiator, de către ceilalţi “fii” ai grupării. Preluarea gesturilor sau a ideilor de la cel dintâi se manifestă printr-o denaturare subiectivă, schimbarea derulându-se în lanţ, pentru fiecare membru în parte.
Aş spune că totul se petrece între limitele unei hipnoze de tip socio-cultural şi anume, lupta pentru titlul de Copy/Paste avansat, aflat în mijlocul unei cete de xerox-uri mici, vechi şi uzate. Iar în acest domeniu ei excelează, bucuroasă fiind că astfel pot să îi recunosc oricând de la mare distanţă, asta în caz că nu mă rătăcesc printre ei, fără voinţă proprie.
Aparent perfecţi, prietenii au mici...să nu le numim “defecte” ci pur şi simplu mici erori de soft care îi obligă să repete placa până la saturaţie, în ceea ce priveşte activitatea lor:
· Fie că ninge, fie că “plouă, plouă, babele se ouă”, prietenii mei sunt de lut. Un lut dur, de nemodelat. Optimismul lor debordant acţionează ca un fel de drog. Prin urmare, au un umor dezvoltat, reuşind să râdă mult şi fără motiv, afară, lângă intrarea în Sistem.
· Când se reunesc, de cele mai multe ori poluează atmosfera în 2 moduri: Primul mod constă într-un obiect mic şi lung, pe care îl admiră pe rând cu toţii, numindu-l “un fum” şi de care au mai ales, parte într-o zonă mai izolată, oarecum mascată de intimitatea necesară fiecăruia dintre ei: “buda” (în sens românesc şi nu oriental). Al doilea mod de poluare a atmosferei se rezumă la faptul că deschiderea orificiului lor bucal este utilizată şi în alt scop, în afară de cel culinar şi anume – scopul de a vorbi mult şi ineficient.
· În jur de 60% dintre prietenii mei ascultă muzică rock, urmaţi de 40 de procente care ascultă house, electronic sau mai nou, “trash”. După cunoştinţele mele lingvistice de limbă engleză, acest din urmă gen, ca şi denumire, înseamnă “gunoi”. Totodată, personal, ştiu că muzica se ascultă pentru a-ţi satisface o stare de spirit. Aşadar, asculţi trash când te simţi ca un gunoi, probabil. Dar nu-i bai. Se ştie că multe obiecte aruncate au avut cândva o valoare pe care o putem recicla. De exemplu, încercând să cântăm Bohemian Rhapsody, lovind ritmic într-o conservă de peşte.

Având în vedere cele scrise mai sus, mesajul meu este următorul: Vom rămâne mereu prieteni! (atâta timp cât mă lăsaţi în pace).

P.S. Nu de alta, dar „iubirea” pe care mi-o acordaţi devine “sufocantă”.

Something smells fishy around here

2007-10-22T15:36:00.000+03:00

Tributul continuă.

Discuţie filozofică între 2 tipe, pe ruta Copou – Tudor.

„A: Fată, am văzut ieri pe Discovery…
B: Fată, te-ai uitat pe Discovery?
A: Da, ieri, şi am văzut un documentar despre rechini, mai ales. Despre rechinul alb şi despre rechinul-tigru…”
B: Ooa…şi rechin şi tigru!!
A: Da, şi spunea cum au ei anumite perioade de agresivitate.
B: Exact ca bărbaţii...câteodată sunt ca nişte mâţe care zgârie rău...mmriau.. Hi-hi, hi-hi, ha-ha
A: Hi-hi, şi era unu’ care cică hipnotiza peştii şi făcea ce vroia el din ei…Ştii tu, ca o stare de transă, cu tonifierea muşchilor...Hi-hi, ha-ha, ha-ha...
B: Ha-ha-ha-ha...
A: Fată, să vezi fată cum îi punea ăla degetul aşa pe frunte, la peşte...
B: Fată, şi toni... toni... tonificacitatea....
A: Tonifierea!
B: Hi-hi-hi-hi-ha-ha-ha, tonifierea, aşa….Li se tonifiau muşchii?
A: Da, fată…să vezi cum se lăsau peştii ăia în jos, fără să mai dea din aripile lor... Hi-hi-hi-ha-ha-hi-hi....Fată....cine m-a pus să mă uit pe Discovery? Hi-hi-hi-ha-ha-ha-he-he-hi....
B: Hi-hi-he-hi-ha-ha...”

Da. Ha.

Everything All The Time

2007-10-20T16:19:00.000+03:00

O nouă piesă îşi face simţită prezenţa în playlist-ul meu şi anume, “St. Augustine”.

Formaţia Band Of Horses am descoperit-o accidental, iar albumul lor cel mai recent se menţine în topul preferinţelor mele fonice. Melodia de rezistenţă, „The Funeral” îmi stârneşte plăcerea de a încerca să nu înţeleg nimic, să urmez regulile haosului.

Doar chitara mă mai poate ajuta acum.

Prezent

2007-10-19T21:46:00.000+03:00

Ieri, ne-a făcut o vizită Gabi (unchiu-meu), alături de Simona. Au concediu. Au rămas la bunici, la Piatra Neamţ, dar s-au abătut puţin prin Iaşi.
În mod normal nu aş însemna acest lucru în blogul meu. Dar sunt 2 subiecte pe baza cărora vreau să scriu câteva rânduri.

Prin ei, bunicii mi-au trimis fructe şi îmi vine să regret lipsa unei memorii olfactive, precum şi neputinţa de a posta aroma gutuilor care se păstrează încă în bucătărie.
Cu ocazia unei plimbări prin Mall împreună cu ei, mi-am achiziţionat romanul „Fraţii Karamazov” de Dostoievski, pe care am promis că îl voi finaliza de citit, indiferent de limitele timpului liber deţinut.

Atât.

Don’t pass the limit

2007-10-18T18:30:00.000+03:00

Am auzit o vorbă interesantă.
Culmea discriminării: Morţii cu morţii şi viii cu viii

Cum să fii un V.I.P(eşte)

2007-10-16T15:43:00.000+03:00

Tatăl meu.
Pe lângă AC\DC, computer şi maşini, tatăl meu are o nouă pasiune veche: pescuitul. Am avut şi eu o tentativă să-l urmez, dar am observat destul de uşor că hobby-ul nu e cu transmitere genetică. Respect totuşi foarte mult, aceste abilităţi care mie îmi lipsesc.
De aceea, legătura este destul de puternică, fapt ce m-a determinat să găsesc, ineluctabil, site-ul de la care se inspiră părintele meu: www.revistalupeste.ro
Think clear, cum spunea o reclamă, dar m-a amuzat teribil. Pe lângă asta, se poate regăsi acolo şi un forum – Forumu’ lu’ peşte, precum şi un blog – Blogu’ lu’ peşte; probabil, lista continuă, pentru amatorii genului.
Întrebarea zilei: expresia “Peştele lu’ peşte” ar putea intra în circulaţie?

Având în vedere că numai când tata nu se duce la peşte, soarele străluceşte, iar păsărelele ciripesc, totul devine posibil.

Căutându-mi muza...

2007-10-15T15:38:00.000+03:00

Ca să-mi compensez frustrarea de a nu-i fi văzut pe cei de la Muse in flash and bones, la Bucureşti, pe 6 octombrie, cică hai să merg şi eu la un spectacol. Nerăbdarea ardea în mine, aşa că am decis să mă alătur primului eveniment ivit, visând deocamdată la concertul celor de la Coldplay, pe care – voi face tot posibilul să-i fotografiez direct în cadrul sursă – Marea Britanie.
Realitatea e însă alta (iar expresia asta e un adevărat clişeu obositor. A fost vreodată realitatea la fel? Niet. În caz contrar, termenul nu ar fi existat, diferenţa dintre realitate şi fantezie devenind neutră, chiar nulă. Pentru mine e valabilă ultima afirmaţie.) Cu un picior în Groapa Materialului Uman şi cu o gleznă plutind deasupra Lacului Speranţei, am avut un şoc sesizând că nu mă pot îneca. Groapa a devenit brusc una abisală şi iată la ce mă refer:
Ca o zână fericită din poveste (vorba nepreţuită a Danei), mi-am luat bagheta magică (aparatul foto) cu intenţia de a capta scânteile care “făceau bum-bum şi poc-poc” (artificiile) şi am purces spre un fel de kilometru zero al oraşului – Palatul Culturii. Evenimentul avea loc, drept sfârşit al Zilelor Iaşului (sună ciudat “sfârşit”, dar serios, şi mai ciudat sună “Iaşului”, când te aştepţi la Londra, sau Palatul Culturii - în loc de Buckingham Palace). Entuziasmată, am trecut peste mări şi văi (sticle aruncate şi pahare de bere, vărsate) şi în drum, m-am întâlnit cu licurici (jucărioare sclipitoare de 3 lei bucata, care îşi făceau veacul la gâtul celor culi). De jur-împrejur, oamenii erau binedispuşi, drăgăstoşi, rostind mesaje de întâmpinare (Wăăă…du-te *** etc.)
Prin pură întâmplare am ajuns la destinaţie cu 3 ore mai devreme şi ce să fac eu? Păi nu prea am reuşit să transform cu bagheta mea, păpuşele astea de concetăţeni, în oameni adevăraţi. Am decis să dau eu un exemplu: Să încep eu să zâmbesc; viaţa e frumoasă şi totul are un început care ar merita imortalizat. Da. O mică problemă doar: toamna, la ora 19:00 e deja noapte, iar eu nu ştiam să setez aparatul meu cel nou pentru un astfel de peisaj. Aşa că am râs ce am râs, dar în nicio poză nu s-a văzut nimic, deşi am realizat foarte multe fotografii care au avut nevoie de tragicul delete. Până când – pac! Am reuşit! Nu mai era Omu’ Negru în poză; eram eu, cu un zâmbet cam acru ce-i drept, de la atâta străduinţă. Ok…am zis atunci că mă voi rezuma să surprind doar artificiile.
Dar până să pocnească scânteile, au tot pocnit şi pârâit boxele în timp ce Iris susţineau recital. Domn’e, înţeleg că roackerii împlineau 30 de ani de activitate, dar nu meritau ca organizarea să fie direct proporţională ca şi vârstă, adică – ramolită rău. Am tot aşteptat să aud şi eu o piesă ca lumea. Până la urmă, făceam pariuri pe tema: „Va lua sau nu, foc, instalaţia?” Din păcate pentru mine, nu a luat. Deci pr-pr şi pr-pr a continuat într-un ritm înfundat şi la final (incredibilul final), “fanii” au cerut “bis, bisss”, sau cel puţin aşa credeam cu toţii, deşi nu l-am auzit decât pe Buzdugan să spună asta.
Am îngheţat acolo, prin mulţime, dar un gajiu a avut grijă să mă anunţe că “au începuttttt” urlând lângă timpanul meu, la primul bum al artificăi. Merci, poate aş fi auzit şi eu asta.
Scânteile au fost drăguţe. Cam aceleaşi ca şi în alţi ani (de fapt, ca în fiecare lună, ăştia de la Mall sărbătorind fiecare eveniment prin pocnitură), dar drăguţe.
Între timp, oamenii erau în extaz: spaţiile verzi şi floricelele rămâneau uitate sub tălpile miştocarilor de genul :”ce tare sunt eu”, iar ei aveau altfel de temeri: “wăi, ai văzut?! Iese fum!!” Duh…e logic, man... de la artificii! Dar poate ai gândit prea mult înainte de a spune asta, aşa că bagă repede capul într-un butoi cu apă!
Pe la 23:00 am ajuns acasă. Surdă, degerată, cu părul mirosind a carne de mici şi fredonând: “Aici sunt banii dumneavoastră”.

Uneori, amintirile pot fi dureroase.

We will call you back

2007-10-13T15:40:00.000+03:00

Aşadar, cine se oferă să mă însoţească prin căminele studenţeşti ca să fac lipeala?

Din ciclul: “Banii şi NOROCUL”

2007-10-11T17:00:00.000+03:00

....de cele mai multe ori, banii şi norocul sunt valori invers proporţionale.

11 D?

2007-10-10T20:33:00.000+03:00

Azi la 3 s-au intalnit in amfiteatru clasele a 11a, alaturi de diriginti, cu cele doua directoare ("Doamne"? Alta data. Atunci cand o sa fie direct responsabile pentru hostingul forumului). Asa. Toata treaba a pornit ca "o idee mai veche" a lui Losonczy, de a vorbi deschis, fata in fata cu elevii liceului. Si s-a vorbit intocmai. Deschis, din fata salii catre in spate. In mare, despre cum elevii nu folosesc chioscul liceului decat ca sa joace ping pong, sau si mai ciudat, pentru a-si cumpara de mancare. Dupa alte cateva "mici" doleante din fatza salii, s-a trecut la magica intrebare referitoare la ce asteapta elevii de la liceu, ce probleme au ei, si ce rezolvari ar vedea. Prima a fost legata de sacou. Si s-a tinut scai de el. In modul clasic, democratic, pe care il promoveaza, cele doua directoare au organizat niste jocuri de maini sus-maini jos, cica pentru a sonda populatia. Simtindu-se sondati, cativa si-au zis of urile, cu mai mult sau mai putin tact (Asta tot directiunea a stabilit, ce era facut cu tact si ce depasea limita de grosime a obrazului. Ca intr-un dialog deschis).Tot la laudabila adunare a avut loc si un fel de discutie intre Timofte si sefii de clase. Un interogatoriu, asupra activitatilor facute vineri, pentru care dirigintii dadusera deja un raport. Asa au aflat (in premiera) ca toti cei din amfiteatru au fost in botanica, iar o treime din ei s-au uitat si la filme. Dai hard patru si Poc poc ai murit. S-a continuat cu niste rasete isterice venite din fatza salii, insotite ulterior cu niste poante de generic despre caministi. La un moment dat, cu nu stiu ce ocazie, Timofte s-a incruntat, a ridicat un anume deget, aratand inspre ceva si zicand cele mari vorbe: "Sarbanescu, you're fired!!". (Nici Donald Trump nu se astepta la asta). Au mai mustrat niste lume pentru faptul ca in loc sa expuna adevaratele probleme ale liceului s-au oprit - sa vezi stupiditate - tocmai la uniforme. Alea iubite de catre toti. In timp ce "adevaratele probleme" au fost neglijate. Intalnirea s-a incheiat dupa vreo 60-70 de minute, oficialitatile exprimandu-si dorinta ca la urmatorul eveniment de gen, desfasurarea sa fie altfel.

Zgureanu Marcel, 11D

Nu încerca aşa ceva acasă!

2007-10-09T16:23:00.000+03:00

ASOCIÁL, -Ă, asociali, -e, adj. (Despre oameni) Care nu este adaptat vieţii sociale; refractar la integrarea socială. [Pr.: -ci-al] – Din fr. associer, lat. associare. Sursa: DEX

Azi am conştientizat că sunt şi eu nonconformistă:

niciodată nu ştampilez biletul pe verso, chiar dacă "aşa scrie";
nu plouă niciodată atunci când îmi car umbrela cu mine, din contra, soarele arde ca în miezul verii;
(ca subpunct la ceea ce am scris anterior) umbrela nu îmi încape în ghiozdan şi merg cu ea în mână, printre oamenii în tricouri subţiri cu mâneci scurte;
întotdeauna ajung în staţie ca să văd cum pleacă tramvaiul de care am nevoie în clipa respectivă;
port sacoul-uniformă şi atunci când nimeni nu se sinchiseşte (adică, "nimeni nu se sinchiseşte" fiind valabil oricând, oriunde);
şterg tabla des (ca să demonstrez cât de mult îmi fructific această pasiune veche);
sunt asocială, iar anul trecut am aflat că a fi asocial e de fapt, o maladie şi "copii, să vă feriţi de astfel de persoane!" (citat);
mă feresc de persoane, la modul general.

FDAD Part 2

2007-10-08T18:04:00.000+03:00

Cică Rilăudid

Had enough

2007-10-06T19:35:00.000+03:00

Şi da, am fost la majorat. S-a întâmplat. A fost din pură curiozitate; mi-am analizat cu atenţie toate reacţiile. Dar să încep altfel. Sebi, coleg cu mine din clasa a V-a, a obţinut pe data de 6 octombrie 2007, dreptul de a-şi asuma toate responsabilităţile. Între noi, gnomii, el a devenit prototipul unui Guliver, fiind cel mai “matur” din clasă. So….în ce a constat petrecerea…: îmbrăţişări, pupături, “La mulţi ani”-uri, muzică, dans, pedepse pentru the old man etc. Fiecare acţiune dintre cele enumerate a copiat după 12 noaptea, caracterul lasciv. Începând cu dansul. Şi aici vreau să poposesc puţin.
Muzica – destul de diversă (“destul”, în sensul cel mai larg posibil), m-a învăţat să mă adaptez, ca întotdeauna, fiindcă în general, ideea că “gusturile nu se discută”, mă face să mă simt ca o vulpe în faţa unor struguri extrem de acrii. Fără resemnare, eu comentez gusturile, dar nu mă afectează persoanele care le aplică. Anyway, nu mă aşteptam ca printre invitaţii “raperi”(vorba unui puşti care aderă la breaslă) să existe o tendinţă spre genul cel mai cultivat din Rromânica: manelele (sau mânele, cum a pronunţat odată o profă de engleză, demonstrându-ne accentul britanic).
Iar mişcările, indiferent de stilul muzical, erau personalizate, la fiecare. Exagerat de personalizate. După 5 minute, ştiam deja că dacă dansez cu X voi ameţi, aşa că îl alegeam pe Y, care mă învârtea încă 5 minute, în cealaltă parte.
Pe la ora 3 a.m., lumea căsca. Petrecerea a continuat până pe la 5 dimineaţa. A fost haios oarecum. Pe la 6 râdeam încă.
A doua zi am dat drumul la Winamp şi am revenit pe propriile plaiuri mioritice, ascultându-mi albumul cu muzică indie rock, proaspăt achiziţionat.

P.S.: Există multe chestii nepotrivite pe care le întâlneşti zi de zi, cum ar fi un băieţaş de cartier, cu şliţul pantalonilor până la genunchi, alături de o vampă cu fusta de 3 cm şi tocuri de 6 – cei doi, pe post de „gajii”. De aici, şi legătura între rapperi şi manele. Pornind de la un fond etimologic, un raper e un macho-man (la păscut) care le are pe ele (nu se specifică ce reprezintă, dar le are). Bleah. Poate începe transhumanţa....

Following Di Americăn Drim

2007-10-04T23:07:00.000+03:00

Răspuns: Încerc să mă eliberez de accentul moldovenesc. Tocmai vorbeam azi cu o colegă, despre subiect. Deci fac bine. (fără deci)

Prospekt

2007-10-03T18:20:00.000+03:00

Coldplay revizuie noul album, care in prezent, se inregistreaza intr-un studio din Barcelona, piese care initial trebuiau inregistrate la Londra. "Spiritul, sunetul si diferitele arome ale Americii Latine si spaniole, au avut un impact major asupra albumului. Aceasta se datoreaza turneului sud-american din acest an", au explicat ei, continuand: " Chris Martin a venit cu ideea sa inregistram albumul in Spania". Formatia a trecut la explicarea faptului ca piesele au o influenta spaniola: "Vor induce atmosfera oraselor Buenos Aires si Barcelona" Albumul este asteptat sa apara undeva in anul 2008.

Fan Club Coldplay România

Aşteptăm, aşteptăm. Still...stuck in UK. It's better.

And the winner is...

2007-10-02T20:59:00.000+03:00

Vreau să mulţumesc persoanei care mi-a furat legitimaţia astăzi după-amiază, la ora 2:00 PM, când tocmai suiam scăriţa tramvaiului nr.7. Domnul în cauză – un puştiulică de vreo 16-17 ani – se căznea în spatele meu, fără ca eu să observ, să-mi deschidă un buzunar evident al ghiozdanului, în care presupunea probabil, existenţa unor bani evidenţi. Am realizat situaţia în momentul în care „m-a atenţionat”, smulgându-mi ecusonul bătrân şi neschimbat de vreo 4 ani, dar care m-a făcut mândră în tot acest timp, că „aia din poză sunt eu”. Am reuşit să-mi recuperez carnetul de note. Uşile s-au închis, tramvaiul a pornit, iar eu priveam perplexă cum tânărul fugea încrâncenat cu actul meu.
Cum ziceam, vreau să-i mulţumesc şi să-i urez „poftă bună!”, dacă motivul furtului a fost foamea.

Aviz amatorilor:
Sacoul - reprezentativ pentru instituţia educativă pe care o frecventez, stă întotdeauna după ore, în ghiozdan. Deşi mi s-a adus la cunoştinţă de către gnomi, că sacoul este multifuncţional (unii folosindu-l pentru a şterge băncile, alţii pe post de minge), eu cel puţin nu sunt informată cum că ar ţine stomacul plin. Eu doar îl port. Aşadar, a nu se mânca! I repeat: a nu se mânca! Cică materialul e extrem de prost şi de toxic. Surse protestatare mai susţin şi o altă afirmaţie:
“Se ingurgitează en-gros sau cu de-a sila.”

Eu tot încerc să aflu de ce fugea atât de entuziasmat don’şorul azi, cu propriul meu obiect al muncii, în mână. Dragă domnule, ţin să te anunţ că nu eşti Forest Gump şi nici nu ai găsit Comoara din Insulă.

DEX - teritate

2007-10-01T18:53:00.000+03:00

“Varianta literară a limbii naţionale moderne este deopotrivă conservatoare, acceptând cu greu schimbarea normelor[...] dar şi este inovatoare, deschisă, acceptând modernizarea[…]"

Come again?! Nu prea înţeleg…

“Dicţionarul…morfologic al Lb. Române, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, apărută în 2005 cu abreviere DOOM. Şi gramatica limbii române în 2 volume...” etc. etc.

Dacă mai vrea cineva, există de toate pentru toţi, în caietul meu de română. Totuşi nu pricep pentru ce există…Ca să le învăţ, dar pentru ce? Ca să le uit.

Mâine e luni

2007-09-30T12:43:00.000+03:00

Anca mi-a propus o melodie. E vorba de „Pierrot The Clown”. Faină, pentru că mi i-a readus în vizor pe cei de la Placebo, obsedându-mă în dimineaţa aceasta. Însă, cred că a fost menit să termin săptămâna în mod psihedelic. Stând pe un fotoliu, ca să fiu mai explicită. Sedentarismul îmi provoacă gândurile. Pur şi simplu refuz să înţeleg cum este posibil ca o altă piesă Placebo să poarte denumirea „My Sweet Prince”. Mi s-ar potrivi dacă fotoliul ar fi rupt sau dacă ar fi ars cu ţigara. Inuman de dulce, inuman de toxic. Dar nu fumez. Eu mănânc mere şi beau lapte. Combinaţia perfectă, în caz că stai acasă. Efectiv când stai.

Unplugged Present

2007-09-29T23:57:00.000+03:00

Now I’m going through changes – spunea un cântec odată. Ce ciudat să repeţi dintr-o melodie. Câtă lipsă de originalitate… Sau sunt doar compatibilă; compatibilă cu ceea ce se întâmplă. De exemplu, am hotărât să mă tund şi aşa a fost.

Sunt pregătită să adopt un stil nou, să încerc ceva vechi. Mi-am achiziţionat un ceas superb, din punctul meu de vedere. Dar nu are baterii şi dezbat problema dacă va judeca el timpul pentru mine. Îmi place cum îmi atârnă la încheietură.
În rest, mă uit la desene 3D. Mă binedispun şi îmi relevă impresia că oricine poate reveni la inocenţă. Sentimente cât mai bune şi mai optimiste mă atrag în acest moment. Vreau să mă bucur de orice. De faptul că e toamnă, de faptul că râd fără rost. Mă bucur că e noapte şi că în spatele blocului luminează felinare, de curând instalate. De asemenea, sunt fericită că locuiesc la parter şi că geamurile de la sufragerie sunt mari. Mă bucur că nu sunt termopane şi că ascult muzică gospel. Gospel-ul cere spaţiu. E o libertate latentă.

Voi visa alb în această noapte.

De colecţie

2007-09-28T10:00:00.000+03:00

Am pixuri. Multe. Am atât de multe pixuri încât nici unul nu funcţionează. Pixuri fără pastă. Şi majoritatea îmi populează penarul. Dar partea drăguţă e atunci când lumea îmi cere:
“ - Ai un pix?
- Da.
- Îmi dai?
- Ok.
……................
- Dar nu merge….?!”

De ce atâta indignare? Din cât sunt eu informată, pixul nu are picioare. Aşa...asta ca să fiu ironică. Nu e deloc plăcut să ai nevoie urgent de ceva şi să nu găseşti. Mai ales când ştii că există. De exemplu, EU: sunt o persoană care are nevoie de pixuri. De aceea nu mă îndur să le arunc. Îmi amintesc ce mult am scris. Bine, asta până într-o zi când mă voi enerva şi voi face ordine.

Someday I'll pay the bills with this guitar

2007-09-26T21:26:00.000+03:00

"Salut. Ma numesc Petru Paveliuc am terminat Conservatorul, licentiat in chitara clasica.[…] Cursurile se tin individual, indiferent de varsta.[…]Daca sunteti interesata, lasati un mesaj ca sa va pot programa. Astept raspuns."

"Salut din nou. Multumesc pentru raspuns. Avand in vedere conditiile despre care m-ati informat, as fi interesata de aceste cursuri. Sigur, mi-as dori o programare si daca totul merge ok, sunt dispusa sa continui cu cea mai mare placere. Astept raspunsul dumneavoastra"

OK...am stabilit. Sâmbătă, scot chitara la aer.

Black Milk

2007-09-25T22:10:00.001+03:00

Trăiesc prin paradox. Între timp, infinitul continuă să se dividă. Am iarăşi fel şi fel de stări. Parcă nu prea îmi dau seama de ceea ce se întâmplă. Râd, iar la un moment dat încep să-mi curgă lacrimi; după asta, îmi făuresc planuri. Astăzi – acelaşi bioritm. Totuşi, astăzi am avut parte de încă ceva, memorabil from my point of view:
Pretind că îmi pasă. Mă întreb doar dacă această acţiune, febrilă moralmente, este întreprinsă în mod corect. Adică...dacă până acum am văzut esenţialul, dacă ştiu cu exactitate ce e, pentru că l-am privit mereu numai prin fraze şi l-am înghesuit în superficialitate nedemonstrată. Am pretins că îmi pasă, dar într-un mod nefondat.
Astăzi am găsit un argument. Am realizat că întotdeauna poate fi mult mai rău decât exagerezi, dar până în acel punct, totul este minunat şi merită parcurs. Mă refer, desigur, la viaţă. E unică, deci esenţială. Iar mie îmi pasă.

Planuri restabilite: reluarea cursurilor de chitară, citirea romanelor lui Dostoievski, zâmbetul fără paradox.

Unlock the voice

2007-09-23T23:07:00.000+03:00

De foarte multe ori mi se întâmplă ca o melodie să mi se întipărească în minte. De foarte multe ori mi se întâmplă ca o melodie pe care nu o agreez să mi se întipărească în minte (într-un mod frumos spus). Încerc să uit de ea şi reuşesc pentru câteva minute să-mi distrag memoria auditivă. Dar ştii cum sunt purpuriurile: fac ce fac şi deviază din melodie în melodie, accelerând ritmul sau mai adăugând câte un nou sunet pe ici, pe colo. În rest, fondul e cam acelaşi. Cam aşa e şi la mine. După linişte alunec uşurel, din nou, la “aceeaşi arie muzicală pe care o ador”. Şi ca să rămân cu ceva în istorie, o mai şi fredonez…

A propos de devierea de care vorbeam, am aflat concepţia unui profesor despre ceea ce înseamnă un discurs, atât scris cât şi oral, pe o anumită temă, la o materie umană, în general (părere aprobată 99,9% de gnomii din clasă): Frate, ideea e să vorbeşti în aşa fel încât să spui ce vrei tu, fără să conteze dacă ai sau nu habar despre ce discuţi. Să ai logoree sau, altfel spus...să vrăjeşti. De ce doar 99,9%? Deoarece unii se ascund sub ideea de “a fi volubil”. Dar 0,1% e ca şi cum ai bea Pepsi şi apoi ai încerca Pepsi Light. Aceleaşi E-uri sub altă etichetă şi acelaşi gust. Dar, măcar înveţi că „light” are şi alte sensuri în afară de “lumină”. Vrăjeală…Aceeaşi melodie proastă, cu alte versuri.

Deştepţii răcesc vara.

2007-09-21T23:14:00.000+03:00

Am răcit. Mă tratez cu Fervex. Cică îmi va trece. De fapt, sigur, pentru că nu e apă fierbinte cu praf, ci e Fervex. Până una-alta, afară e din ce în ce mai frig. Poţi să simţi toamna în desfăşurarea sa iniţială. Îmi pare rău doar că momentan nu pot să o miros. Am nasul parţial înfundat Mă întreb ce parfum are...De obicei, începe cu un iz de pereţi umezi, iar din luna octombrie predomină, mai ales în tramvaie, after-shave-ul combinat cu esenţe dulci, feminine, ceea ce îmi provoacă senzaţia de metrosexualitate prematură. Pentru că, dacă mă gândesc mai profund, un student însemn eu, peste vreo 2 ani; acelaşi copil zăpăcit, care se înşeală crezând că peste 10 primăveri se va maturiza. Dar toate - la timpul lor. Eu visez.

Un amic mai vechi spunea că „fiecare om are câte o păsărică, dar sunt unii care au stoluri întregi”. În fine, acum rămâne problema dacă sunt migratoare sau nu. În caz afirmativ, e pericol de gripă. Şi atunci, e obligatoriu un Fervex, pentru început. Ulterior, se risipesc şi “păsărelele” de pe cortex, lăsând loc unei noi generaţii (explicaţia în păsărească a maturizării).

De reţinut: totul pleacă de la Fervex. E foarte bine. Ideea în sine face mult mai mult. Ca să parafrazez un spot publicitar la o băutură din hamei, ştiu sigur că medicamentul, rău nu-mi poate face: măcar nu conţine heliu. În schimb, îţi dă o stare de somnolenţă acută. Rămânând în acelaşi perimetru, îndrăznesc să întreb:

“Cum face un om care este răcit?
- Vrea să bea Fervex ca să se însănătoşească.
Cum face un om care este răcit şi bea Fervex?
- Nicicum. Mă duc să dorm.”

Anti-Stress

2007-09-19T18:03:00.000+03:00

Ce-mi place…De fiecare dată când îmi scutur blugii îmi sar de prin buzunare, gume. Mă aplec să le adun. Tot îmi doream eu de ceva vreme să trăiesc în postura de colecţionar, doar că nu înţelegeam pe ce anume să-mi focalizez atenţia. O atenţie atât de distributivă, încât nu am observat muntele Orbit din bucătărie, care creştea şi creştea.

Asta s-a întâmplat într-o zi de ieri.

Astăzi, la ora 6:25, mormăiam somnoroasă că a trebuit să mă trezesc la lumina becului din baie, protestând şi încălzindu-mă la ideea unui somn de după-amiază. Desigur, planurile se schimbă mereu. Mai bine renunţ. În consecinţă, nu mai doresc să anticipez evenimentele, ştiind că ceea ce se întâmplă aşa trebuie să fie şi că ceea ce este, într-un final se dovedeşte total diferit de cum ar trebui să se întâmple. Aşadar, de ce să îmi mai iau umbrela când ştiu că oricum azi voi avea iar o figură plouată?!

La şcoală – aceeaşi stare de mohorâre zaharisită. Înainte de testul iniţial, răsfoiesc puţin caietul în pauză şi repet fraza pe care am citit-o şi recitit-o (şi recitat-o cred, din inerţie) again and again până când nu mai ştiu nici ce am ştiut. Dar e ok. Mai e şi mâine o zi...pentru alte teste.. Mă simt ca un hamster de laborator. Unul care aleargă în rotiţa lui fără să vrea, dar nu se poate opri, deşi nu înaintează. Mă rog...filozofie de şoareci.

Rămânând în acelaşi context, dau fuga până la butic, afară, să-mi cumpăr ceva de ronţăit. Nu reuşesc de prima dată. Înghesuiala e prea mare. A doua oară, pauza e prea scurtă. A treia oară îmi piere cheful.

În timpul orei, pierd neuroni cu perceperea noţiunii de infinit, dar măcar înţeleg şi eu, după toate astea, confuzia şi incertitudinea.

Bezmetică, ajung din nou la rândul de la butic. Vreau să schimb nişte bani şi am nevoie de mărunţiş pentru tramvai. După ce primesc câteva palme de la gnomii grăbiţi din jurul meu, îmi exprim dorinţa, face to face, faţă de don’şoara vânzătoare:

Ea : “Nu am decât de cinci mii…Îţi dau de restul, două gumiţe.”

Simple Mind

2007-09-17T20:47:00.000+03:00

Every beginning starts with an end. Cel puţin asa răsună cuvintele mele, din butoiul cu nostalgie. Sfârşitul şi începutul – două noţiuni pe care nu pot momentan să le definesc individual. E o dependenţă reciprocă. Un fel de simbioză imperfectă, un act anxios de contopire stângace. Mă oboseşte.

Îmi aduc aminte că în vara asta (a se citi „astă-vară”) am răsfoit cărţi. Lucrul care mi se pare cel mai demn de reţinut e faptul că degetele nu mi s-au mai încurcat în pagini. De vină a fost, probabil, aerul curat sau poate…lumina naturală. La ora 9 seara, eu încă eram capabilă să lenevesc în şezlongul din livadă, fără să adorm. Radioul bunicilor hârcâia undeva ca o linişte hibridă, ceea ce îmi făcea plăcere. Şi n-am fost nicicând răcită, deşi mă ascundeam deseori la umbra nucului. Era cald, chiar dacă ploua şi era duminică atunci când era luni.
Cu toate acestea, tocmai a trecut o săptămână. Ultima. Iar acum, începe un an.

P.S.: La final (sumbru…), Sandra mi-a oferit ca întotdeauna o mică amintire; un suvenir achiziţionat din Viena cu profilul lui Mozart. E un semn de carte. Eu îi găsesc loc între ultima pagină şi copertă. Aştept astfel să înceapă ceea ce s-a sfârşit.